Etica neuitării
La întrebarea cui prodest asasinarea profesorului Ioan Petru Culianu, în 21 mai 1991, răspunsul nu poate fi decât unul: celor care urăsc toleranţa, adevărul şi încrederea între oameni. Era exact la un an şi o zi de la alegerile măsluite din Duminica Orbului.
În urmă cu 28 de ani, pe 21 mai 1991, în campusul Universităţii din Chicago, s-a comis o crimă înfiorătoare. „Toute l’eau de la mer ne suffirait pas à laver une tache de sang intellectuelle”, scria Lautréamont. Cel ucis, profesorul Ioan Petru Culianu, a fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmaş al uneia dintre marile familii intelectuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt, sprijinitor statornic al pluralismului şi adversar al totalitarismului, al naţional-securismului fascistoid. A fost un cărturar din stirpea lui Haşdeu, Pârvan, Iorga şi Mircea Eliade. Nici azi nu ştim cine l-a lichidat pe Culianu.
În ceea ce mă priveşte, ştiu un lucru, că la întrebarea cui prodest răspunsul nu poate fi decât unul: celor care urăsc toleranţa, adevărul şi încrederea între oameni. Era exact la un an şi o zi de la alegerile măsluite din Duminica Orbului. Culianu devenise un apropiat al Casei Regale. Scoptophilia, rubrica sa din săptămânalui new-yorkez Lumea liberă românească era un continuu rechizitoriu împotriva mişeliilor feseniste.
În eseul intitulat Ku-Klux-Klan ortodox, cred că ultimul articol românesc al marelui istoric al religiilor, Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca eşafodaj ideologic al salvării prin înlăturarea elementului “străin” din religie; alungarea elementului “străin” („alogen”) din ţară şi fondarea “Omului Nou”, ideal pe care “vestitorii” extremei drepte, spre a relua termenul lui Dinu Pillat, îl împărtăşeau cu cei ai bolşevismului: “Ortodoxiştii produc la vremea respectivă o enormă maculatură, care azi apare cu totul descreierată. Garda de Fier pleacă de la aceasta ideologie, în care introduce elemente mistice şi de societate secretă. Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca oricând”. (Meridian, mai-iunie 1991).
Ce nu anticipa Culianu, altminteri un gânditor cu capacităţi premonitorii absolut uluitoare (povestirea sa despre Jormania liberă rămâne o capodoperă a literaturii politice), era resurecţia radicalismului stângist, alianţa greu imaginabilă ce avea să se formeze între toţi cei care detestă valorile liberalismului democratic, ceea eu numesc barocul stalino-fascist. De fapt, cum am mai spus-o, ideea de a scrie o carte despre fantasmele salvării, despre universul mitologic al politicului în post-comunism, s-a născut în lungile conversaţii purtate cu profesorul de la Chicago, prieten de idei şi de valori.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
