Cartea, doar cartea

Într-un articol de acum câțiva ani, intitulat Cometa de celuloză, aduceam un elogiu ideii de librar. Printre cei menționați se aflau și două minunate intelectuale din Timișoara care au decis să îmbrățișeze această nobilă profesie. Scriam despre ele pentru a sublinia vocația dusă dincolo de limitele obișnuitului, adică acolo unde bucuria se întâlnește cu un fel de fanatism al bunătății:

 

„Astfel de oameni sunt rari și cred că ar trebui trecuți pe lista monumentelor protejate. Între ei, și tinerele noastre Oana Doboși și Raluca Selejan, cele «Două Bufnițe» din Timișoara. Ei sunt sarea pământului, ei sunt urmașii metafizici ai lui Mercur, mijlocind neobosiți între ființele umane și spirit. Ei nu vând o marfă, ci livrează, în cantități industriale, frumusețe. Sunt printre puținele dovezi și garanții că binele și frumosul nu pot fi dislocate din sufletul uman fără riscul de a ne transforma în monștri. Din acest motiv, atunci când se închide o librărie, moare o lume. Slavă Domnului, acești îngeri păzitori ne dau liniștea pe care, în cetățile medievale, o asigurau paznicii de noapte care anunțau, ritualic, urmându-și felinarele în beznă: «Dormiți liniștiți, noi vă veghem viețile!»“

Spunând cele de mai sus, știam cu precizie despre ce vorbesc. Pentru că, într-o societate cum e cea actuală, cultura, când nu e considerată un lucru de rușine, e urâtă cu obidă. Cu siguranță, despre Oana și Raluca ar merita să se vorbească zilnic, pentru că viața lor cotidiană, care se confundă cu librăria pe care au întemeiat-o, e înconjurată de o aură eroică.

Din păcate, rândurile de față, deși le sunt dedicate, sunt înecate de mâhnire. La sfârșitul acestei luni, librăria lor, „La Două Bufnițe“, își va încheia activitatea. Timișoara, care, cu doar doi ani în urmă, a făcut un tam-tam asurzitor cu titlul de „Capitală europeană a culturii“, s-a dovedit incapabilă să susțină, prin achiziția de carte, activitatea singurei librării independente din oraș. Când spun „independentă“, mă refer la ambiția de a vinde exclusiv cărți, fără a recurge la strategia – să-i zicem benignă – pe care o întâlnești în lanțurile de librării pe care le avem sau în localurile unde vânzarea de carte e o activitate comercială între multe altele.

Oana și Raluca au optat pentru independență, în sensul cel mai larg al cuvântului. Le-a interesat doar cartea, și numai cartea. Au refuzat să transforme librăria într-un bazar demi-monden căptușit cu căni de ceai și cafea (deși la micul lor bar se putea bea și ceai, și cafea de cea mai bună calitate), cu insigne, bricege și cuțitașe, cu magneți colorați și abțibilduri. În schimb, au reușit, din prima clipă, să creeze un adevărat institut cultural. Câte evenimente n-au avut loc în atmosfera prietenoasă, locuită de cultul prieteniei și al respectului față de cultură în localul din Piața Unirii! Aș putea chiar spune, fără să exagerez, că niciuna din întâmplările culturale importante ale Timișoarei nu s-a desfășurat fără ca, într-un fel sau altul, Oana și Raluca să fie implicate. Cu entuziasm și cu un spirit de sacrificiu admirabile, s-au angrenat în nenumărate parteneriate, aducând culoare în obrajii adeseori palizi ai proiectelor lansate de instituțiile publice.

Nu sunt primarul Timișoarei și nici președintele Consiliului Județean. Dar, în locul lor, aflând că „bufnițele“ au încheiat un capitol din viața lor, le-aș face – cum spune o replică dintr-o carte și un film celebre – „o ofertă ce nu poate fi refuzată“. Timișoara nu-și poate permite luxul de a se dispensa de ceea ce aceste două fetișcane abia ieșite de pe băncile facultății, ajunse între timp tinere doamne, au reușit să construiască exclusiv pe baza entuziasmului, inteligenței, eleganței, imaginației și farmecului lor. „La Două Bufnițe“ a instituit un model cultural dinamic, un loc unde cacofonia străzii și mizerabilismul pompat în cantități uriașe de televiziuni și de social media erau anihilate ca prin farmec. Pășind pragul librăriei, intrai, parcă, într-un tărâm miraculos (sectorul de literatură pentru copii, cu miile lui cărți de basme, e un adevărat loc vrăjit al orașului). Orice limitare era abolită – inclusiv aceea a orelor de funcționare. Librăria rămânea deschisă până când ultimul vizitator se hotăra să se desprindă de rafturile de literatură și cultură adevărate. Și poate nici atunci: pentru că adeseori librăria se metamorfoza, ad-hoc, într-un hub în care prietenii, dar și cei care se aflau acolo întâmplător, participau la o agora în care se dezbăteau chestiunile fierbinți ale umanității – sau numai ale ultimei cărți sosite în librărie.

Deși mă străduiesc să văd partea solară a lucrurilor, scriu aceste rânduri cu imensă amărăciune. Le cunosc pe Oana și pe Raluca din perioada când erau studente. Revăzându-le zilele trecute, am constatat că nu s-au schimbat absolut deloc: aceleași zâmbete cuceritoare, aceeași conversație inteligentă, aceeași ușurință de a comunica, aceeași căldură umană pe care arareori o descoperi la cei care nu sunt din generația ta. Și totuși, librăria a avut asupra lor un efect la care, probabil, nu se așteptau: le-a ajutat să se găsească pe sine. La douăzeci de ani, se îmbrăcau, dinadins, la fel, citeau aceleași cărți și frecventau aceleași locuri. Prizonieratul librăriei (pentru că aventura lor a fost și așa ceva: un șir de renunțări și constrângeri) le-a determinat să caute în adâncul lor particularități pe care nu știau că le posedă. Astăzi, ele sunt mult mai distincte una de alta, dar, în același timp, mai asemănătoare. Acum câțiva ani erau identice. Astăzi sunt complementare.

Scriind despre aventura luminoasă a librăriei „La Două Bufnițe“, nu pot fi omiși cei care, în aproape nouă ani de activitate, au contribuit la transformarea locului într-un spațiu privilegiat. E vorba de tineri pentru care a sta în prejma cărții constituie o formă privilegiată de existență. De-a lungul anilor, s-au perindat nenumărați oameni la început de carieră – din țară și din străinătate –, care s-au integrat stilului impus de Oana Doboși și Raluca Selejan. Iar fiecare dintre ei a adus o nuanță de culoare distinctivă: Snejana, Livia, Patricia, Carina, Gabi, Giulia și Alex. Ei au alcătuit și alcătuiesc o echipă admirabilă, despre ale cărei isprăvi vom mai auzi pe oriunde îi vor conduce pașii.

Am motive personale să regret închiderea acestei incredibile librării, care intră, fără nicio exagerare, în rândul magazinelor de cărți legendare despre care am scris cu alte prilejuri. La Bufnițe mi-am lansat toate cărțile apărute în ultimii ani. Tot la Bufnițe am participat la zeci de simpozioane și dezbateri. Am admirat energia depusă în organizarea de stagii de creație pentru scriitori și în co-organizarea unor evenimente ce tind, și datorită lor, să devină tradiționale – cum e „Noaptea filozofiei“, a Institutului Cultural Francez din Timișoara, care se desfășoară chiar în timp ce scriu aceste rânduri. De multe ori, am ieșit din casă doar din curiozitatea să văd ce se mai întâmplă la Bufnițe – pentru că mereu se întâmpla ceva. Într-un fel inconștient, librăria mi-a dictat ritmul existențial, unul în care singurătatea și izolarea tind să devină tot mai acaparatoare.

Din fericire, nu sunt singurul care să fi remarcat în scris excepționalitatea demersului cultural de anvergură numit „La Două Bufnițe“. De curând, Branduri literare.ro a dedicat un număr întreg librăriei. Pe lângă un consistent interviu cu cele două protagoniste, pe lângă punctele de vedere ale unor scriitori și cititori, paginile publicației conțin și o listă de „superlative“ ce pot fi citite ca niște contribuții pline de umor și nostalgie la portretul colectiv al librăriei:

„Cea mai veselă zi din librărie: 10 septembrie 2023. Creative Mornings cu Christine Cizmaș la Bufnițe. Ținută obligatorie: pijama, Subiect: on pride. Coloană sonoră: „Proud Mary“, cu Tina Turner. At mosferă: Proseco și dans printre elefanți. Durata: de la 7.30 la 14.130.

Cea mai rapidă comandă: 30 de secunde. A sunat clientul, am ieșit cu cartea și pos-ul de card în stradă unde aștepta în mașină pe avarii, a plătit, i-am dat bonul, a plecat. Poate o fi fost mai scurt. Da, facem livrare și direct la mașină.

Cel mai nice client de care ne aducem aminte: Domnul Matteo, care venea zilnic la cafea și citea. Ne lăuda tot timpul și ne încuraja. Pentru el comandam cafea fără cofeină, doar așa bea. Apoi, într-o zi, soția lui a venit să ne spună că a decedat. De atunci e constant în amintirea noastră.

Cel mai neobișnuit client: (Gabi): copilul care m-a întrebat cum poate intra într-o lojă masonică sau clientul francez care mă întreba ce carte să cumpere ca să atragă fetele când se preface că citește la terasă. (Giulia): domnul australian cu barbă albă, lungă, care venea constant în librărie și ne arăta poze cu nepoțica lui (domnul și-a împachetat viața într-un depozit în Australia și a plecat în călătorie în Europa de Est, iar la Timișoara a stat aproape 2 ani într-un hostel. (Carina): clientul care era român, dar vorbea doar în engleză și nu înțelegeam ce vrea, mai ales că întreba cum să se înscrie să pună playlist la Bookfest. (Oana): clienta care a zis că nu îi plac romanele lui Camus. Da, pentru mine asta intră în categoria neobișnuit.

Cea mai lungă zi din librărie: (Oana și Raluca): sâmbătă, 2 decembrie 2017, când am ținut librăria deschisă toată noaptea. Never again. (Alex): de fiecare dată când e Noaptea filozofiei. (Carina): ziua închiderii expoziției Brâncuși. (Giulia): când am avut o prezentare în librărie de la ora 18, iar la 19.58 autorul a pornit o prezentare power-point (kind reminder: librăria se închide la ora 20). (Gabi): cea mai lungă lansare a durat până la ora 22 – dar m-a trimis Alex acasă la 20 și a rămas el.

Câte joburi fac librarii de la Bufnițe: chelner, barman, instalator, tehnician de sunet, reparator de mobilă, paznic, baby-sitter, ghid turistic, electrician, plătitor de parcare pentru turiștii străini, contabil.

Câte bufnițe sunt la Bufnițe: practicanta noastră, Karina, studentă la Litere, a avut nefericita sarcină să numere toate bufnițele din librărie și a găsit 215, împrăștiate la poezie, la intrarea în librărie, la bar, în camera copiilor, în spațiul de evenimente și pe coridor. Și, nu, bufnițele de la Bufnițe nu sunt de vânzare, sunt cadouri de la cititorii noștri“.

Am să adaug propriul meu superlativ: marea tristețe de a trebui să consemnez încheierea uneia din cele mai minunate aventuri culturale pe care a trăit-o Timișoara după căderea comunismului.

 

Articol publicat şi în România literară.

 

Recomandări de lectură:

• Cometa de celuloză
• Fondatoarele librăriei„La Două bufnițe”: „Oamenii au nevoie şi de un spaţiu unde să se simtă bine cu cărţile”

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---