Cometa de celuloză


Mi-au rămas foarte puțini prieteni care să vrea să călătorească în străinătate cu mine. Și asta dintr-un motiv anume: singurele lucruri care mă interesează cu adevărat sunt librăriile. De fiecare dată când se ivește prilejul de a merge într-un oraș european, pun aceeași întrebare: „Are FNAC?” Tot restul – muzee, statui, clădiri impozante, restaurante, locuri de distracție – sunt de natură secundară.

 

Îmi dau seama că această manie e ridicolă într-o vreme când librăriile nu mai sunt nici pe departe ceea ce erau în urmă cu treizeci de ani. Atunci, pășind pentru prima oară în Occident, am simțit ceva ce seamănă cu electrocutarea. Era în vara lui 1990 și, condus de Vladimir Tismăneanu, am intrat în „Barnes and Noble”, de pe strada a Cincea din New York. Rătăceam amețit printre rafturile ce gemeau de cărți și, mut, sufocat de emoție, întindeam mâinile semi-paralizate și-i arătam cu degetele înghețate lui Vladimir comorile pe care le vedeam.

Îmi dau seama că sunt defazat, că trăiesc într-un mit. Lanțurile de librării de acum câteva decenii mai vând doar în al zecelea rând cărți. Mare parte din spațiu este dedicat produselor electronice, papetăriei și diverselor jucărele ce-i încântă pe protagoniștii infantilizatei noastre civilizații. Eu însumi îmi procur cea mai mare parte a cărților altfel decât intrând într-o librărie. Deși complotez din greu cu Amazon sau cu Book Depository împotriva lor, librăriile rămân pentru mine forma accesibilă de paradis. Catastrofiști cum suntem, ignorăm puținul care ne-a rămas în numele unui iluzoriu „mult” pe care nu l-am avut, de fapt, niciodată. Iar eu sunt un catastrofist. Zilele trecute, când domnul Nicolae Manolescu mă persifla că nu mi-a ieșit nicio profeție, deși mă cred mare comentator politic (nu mă cred!), i-am replicat: „Slavă Domnului că nu mi-au ieșit”!

Am pomenit librăriile occidentale, dar memoria mea e populată de sute și sute de locuri unde se vindeau cărți în orașe, orășele ori chiar sate românești. Câte cărți minunate n-am găsit în „magazinele sătești” din Transilvania sau Moldova! Printre șireturi de pantofi, cutii cu halva, teniși de cauciuc ori otrăvuri contra muștelor și gândacilor existau și câteva rafturi cu cărți. Dominau, evident, romanele, dar am avut și surprize foarte plăcute. De pildă, Gogol sau fantasticul banalității, minunata exegeză a lui Lucian Raicu, am cumpărat-o într-o băcănie întunecată din comuna Tileagd, județul Bihor. Două sau trei volume din seria critică Rebreanu, îngrijită de Niculae Gheran, le-am descoperit într-o librărie fără vitrină din Târgu Frumos, iar Știința Nouă, a lui Giambattista Vico, mi-a apărut în cale într-o trecere fantomatică prin Babadag. Eram într-un „circuit” prin țară și timp de două săptămâni cărțoiul mi-a îngreunat cu încăpățânare bagajul.

Recent, într-o seducătoare librărie din Paris, „Tschann”, de pe bulevardul Montparnasse, unde i-am însoțit pe Gabriel Chifu, Răzvan Voncu și Vasile Spiridon, am avut câteva schimburi încântătoare de cuvinte cu doi librari. Pe lângă selecția excepțională a cărților, oamenii aveau o voluptate ieșită din comun să vorbească despre ele. Cunoșteau totul despre edituri și editori, despre scriitori francezi și străini. Mi l-au amintit pe admirabilul Vlad Niculescu, de la librăria engleză „Anthony Frost”, din pasajul Kretzulescu, devenită azi „Cărturești & Friends”, de pe Edgar Quinet (evident, din București). Vlad Niculescu este nu doar un om de-o enormă căldură sufletească, ci și un savant. Te uimește cu vastitatea cunoștințelor sale, cu precizia diagnosticelor culturale și, mai ales, cu intuiția a ceea ce ar trebui să citești. E un fel de „om vechi”, stăpân peste cultura clasică, dar care se simte „acasă” printre cele mai noi tendințe și apariții ale avangardei actuale. Afabil, generos, cu o permanentă stare de bună-dispoziție (din acest punct de vedere, amintește de Mircea Nedelciu, căruia, fizic, îi și seamănă), a făcut din librăria pe care o conduce un adevărat centru cultural. Expozițiile de grafică pe care le adăpostește, dar mai ales competența lui Vlad de a da răspunsuri uimitoare prin complexitate și profunzime la orice întrebare, fac și din acest adăpost al cărților un loc binecuvântat.

Astfel de oameni sunt rari și cred că ar trebui trecuți pe lista monumentelor protejate. Între ei, și tinerele noastre Oana Doboși-Potcoavă și Raluca Selejan, cele „Două Bufnițe” din Timișoara. Ei sunt sarea pământului, ei sunt urmașii metafizici ai lui Mercur, mijlocind neobosiți între ființele umane și spirit. Ei nu vând o marfă, ci livrează, în cantități industriale, frumusețe. Sunt printre puținele dovezi și garanții că binele și frumosul nu pot fi dislocate din sufletul uman fără riscul de a ne transforma în monștri. Din acest motiv, atunci când se închide o librărie, moare o lume. Slavă Domnului, acești îngeri păzitori ne dau liniștea pe care, în cetățile medievale, o asigurau paznicii de noapte care anunțau, ritualic, urmându-și felinarele în beznă: „Dormiți liniștiți, noi vă veghem viețile!”

Nu țin minte, desigur, toate librăriile în care am pășit, dar mi-au rămas pentru totdeauna în memorie câțiva librari. Nu mă refer la cei care au fost și sunt prietenii mei de-o viață, ci la unii întâlniți în diverse peregrinări pe urma volumelor care, credeam eu, sunt decisive pentru existența mea. Iată-l, de pildă, pe straniul tânăr cu păr roșu, lung, ce-i atârna până la șale, într-o librărie ascunsă pe o străduță numită, poetic, „Saint-André des Arts”, din inima Parisului. Umbla, halucinat, printre rafturile înghesuite ale minusculului local, răspundea simultan la telefon, aranja exponatele în rafturi și dădea explicații savante referitoare la orice carte voiai. Aerul de ființă trans-umană nu-i dispărea nicio clipă de pe chip. Îl ascultai și nu puteai, pur și simplu, să-ți iei ochii de la el. Prietenul cu care eram, heterosexual sută la sută, mi-a spus că începe să-l înțeleagă pe von Aschenbach și obsesia lui pentru angelicul Tadzio.

Un an și ceva mai târziu, ajungând din nou în strâmta librărie de la întretăierea bulevardelor Saint-Michel și Saint-Germain, l-am revăzut pe fantastul stăpân al miilor de cărți ce urcau vertiginos, ca o cometă de celuloză, de la podea până-n tavan. Aproape că nu l-am recunoscut: își tunsese părul și fără podoaba de foc care-l înconjura ca o aură, părea alt om: un bărbat între două vârste, cu un chip emaciat, banal, parcă fără viață. Era ca și cum Tadzio s-ar fi metamorfozat în Aschenbach. Librăria continua să fie însă fabuloasă. Am încercat s-o revăd anul acesta, curios de schimbările care se vor fi petrecut. Nu mai erau nici librăria, nici el. Librăria se închisese, iar fascinantul Tadzio-Aschenbach, probabil, se retrăsese la Veneția și devenise gondolier. Nu m-ar mira să-i abordeze pe mușterii așa cum fusese abordat von Aschenbach de barcagiul care se oferise să-l transporte, aproape cu forța, la Hotel des Bains din Lido di Venezia: „Vă duc bine”.

Apoi, Isolda. O chema cu totul altfel, dar numele i se potrivea perfect. Rezemată visător-îmbufnată de rafturile înalte, de lemn masiv, date cu baiț de culoare închisă, ale celei mai mari librării din Arad, iradia un fel de ostilitate calmă. Îți lăsa impresia – și acesta era chiar adevărul – unei persoane ajunse, printr-o tragică neînțelegere, într-o situație pe care o suporta cu greu. În mod clar, locul ei nu era într-o librărie. Nu pentru că ar fi detestat cărțile, ci pentru că se afla într-o relație falsă cu ele: nu era destinată să le vândă, ci să le citească. Lucru pe care, de altfel, îl făcea într-un total dispreț față de rolul în care fusese distribuită. Sprijinită de muchia de lemn a vastelor etajere, era mereu scufundată în lectură. Te jenai s-o întrebi ceva, pentru că întreaga ei ființă părea să spună că e o impolitețe s-o disloci din mediul privat pe care-l instituise printr-o maiestuozitate pe care o emana în chip natural.

N-am să evoc lunga vară fierbinte în care i-am descoperit latura cealaltă, de imensă tandrețe și senzualitate. O atrăgea la mine, mi-a spus, contrastul greu de explicat dintre ceea ce păream a fi – un golan de provincie, prieten cu derbedeii orașului, în aparență bun doar la tenis și la fotbal – și cărțile pe care vedea că le cumpăr. Altminteri, nu eram nici frumos, și nici semne de deșteptăciune nu dădeam. Deduc de aici că nu aveam încă nouăsprezece ani, vârsta la care „am schimbat macazul” și m-am rupt cu totul de fascinanta lume a boemei de cartier și a haimanalâcului bezmetic. Astăzi, Isolda e una dintre marile psihologe ale României.

La polul opus, Mirela: blondă, longilină, cu ochi albaștri, mereu zâmbitoare. Cu mai mult noroc, ar fi putut face carieră în film. Semăna izbitor cu vedetele ulterioare de la Hollywood, ceva între Michelle Pfeiffer și Uma Thurman. Genul „fată bună” nu avea însă aspirații înalte. Drept dovadă, s-a măritat, pe la douăzeci și doi de ani, cu un vecin din cartier, mecanic la un atelier de reparații auto. Mă simpatiza în mod evident și-mi punea de-o parte cărțile pe care bănuia c-aș vrea să le cumpăr. Am avut de mai multe ori impresia că știe despre mine aproape totul. Flirtam la nesfârșit, râdeam în hohote, spre enervarea celorlalți oameni din librărie. Ajunsesem să mergem la chefuri împreună. Era mai înaltă decât mine, dar nu se sfia să dea semne de, cum să-i spun, tandrețe accentuată. Într-un noiembrie ploios, după o degustare prelungită de vinuri și șampanie, de râsete crispate, de respirații întretăiate și atingeri ambigui, mi-a mărturisit că ține atât de mult la mine pentru că sunt fiul tatălui meu. Nu înțeleg nici azi ce-a vrut să spună. Sau mă prefac, mai degrabă, că nu înțeleg.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.