Sabina Fati: „Riscul ar fi să devină chiar România o zonă gri între Vest și Est”
Sabina Fati. Foto: Radu Sandovici
În ultimii zece ani, jurnalista Sabina Fati a bătut de una singură Drumul Mătăsii, a fost, tot de una singură, în jurul Mării Negre, străbătând şapte ţări, apoi a plecat într-o călătorie lungă pe urmele conflictelor „de lângă noi”, prin Kurdistan, Irak, Anatolia şi Armenia, toate acestea fiind descrise în trei excepţionaler volume de memorii. Cea mai recentă este călătoria a început în 2022, pe timp de război, în Delta extinsă, un traseu care a inclus localităţi din Transnistria, Ucraina, Basarabia şi România, despre care vorbeşte în volumul Cine râvnește la Gurile Dunării? (Humanitas, 2024), volum pentru care a primit Premiul „Romulus Rusan” pentru cartea de literatură a memoriei, acordat de Fundația Ana Blandiana şi Romulus Rusan și Fundația Spandugino.
Sabina Fati, jurnalist la Deutsche Welle, vorbeşte în interviu despre motivele care au determinat-o să plece în această călătorie în care atenţia i-a fost îndreptată spre ceea ce se întâmplă la Gurile Dunării şi în jurul lor şi motivele pentru care care acest loc este atât de important pentru Moscova. Despre complicităţile populaţiei cu Rusia agresoare, „pe care mi se pare că nu le-a studiat nimeni, nici în Ucraina, nici în România, nici în Republica Moldova, complicităţi care ne arată dimensiunea dramei care ar putea să vină”. Despre „rețeaua rușilor din România”, care reprezintă o mare breșă de securitate, subliniind că „Rusia ar vrea să controleze această graniță cu Europa, nu doar să știe ce se întâmplă aici, ci și să schimbe spațiul în favoarea ei. Nu o va face cu tancurile și dronele ca în Ucraina, ci prin rețeaua ei de agenți, prin organizații și partide radicale care preiau marile teme ale Kremlinului : familia, naționalismul și anti-occidentalismul”. Despre pericolele din viitorul apropiat, care pândesc şi România, şi Occidentul.
„Am vrut să văd ce e dincolo de precaritatea hărților fluide și a granițelor fluide”
CV Sabina Fati
Este jurnalus la Deutsche Welle, unde scrie analize și comentarii. A condus departamentul românesc al Radio Free Europe/Radio Liberty și a fost redactor‑șef adjunct la România liberă.
În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. Cel mai recent volum al său este Cine râvnește la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă: Transnistria, Ucraina, Basarabia, România, Humanitas, Humanitas, 2024, pentru care a obţinut Premiul „Romulus Rusan” pentru cartea de literatură a memoriei, instituit în 2022 de Fundația „Ana Blandiana & Romulus Rusan” și Fundația „Spandugino”. A mai scris Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia, Humanitas, 2022; Ocolul Mării Negre în 90 de zile: Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime‑time, Humanitas, 2016; Singură pe Drumul Mătăsii: 80 de zile, 15 000 km, 2500 de ani de istorie, Humanitas, 2015; Transilvania, o provincie în căutarea unui centru: Centru şi periferie în discursul elitelor politice din Transilvania, 1892–1918, 2007. A participat cu analize în mai multe volume colective.
(Sursă CV: Humanitas)
Sabina, cea mai recentă aventură geografică şi geopolitică a ta – unde, din nou, Istoria mare se îmbină cu istoriile mici, ale oamenilor – a fost un periplu în trei ţări, în zona Gurilor Dunării. Ce te-a determinat să pleci în această călătorie?
Merg în zone precare și mai ales caut granițele vechi și noi ale statelor, faliile continentale, locurile unde se întâlneau fostele imperii pentru a înțelege mai bine nu doar trecutul, ci și prezentul. Gurile Dunării au reintrat în atenția lumii odată cu dronele aruncate de ruși asupra porturilor dunărene ucrainene. Unele au căzut și în partea românească. Militarii români au negat inițial, deși cei de la Kiev au venit cu probe.
Delta Dunării e deci un peisaj în mișcare, o hartă incertă, care se tot modifică și am vrut să văd ce e dincolo de precaritatea hărților fluide și a granițelor fluide. În perioada interbelică, România administra întreg teritoriul Deltei până la Cetatea Albă. Administra, deși nu-l stăpânea, iar majoritatea oamenilor nu vorbeau deloc limba română, cum până la invazia rusă, cei mai mulți nu vorbeau deloc ucraineană și destui au rămas confortabili doar în limba rusă. În această zonă, Imperiul Țarist i-a încurajat să se așeze pe bulgarii și găgăuzii refugiați din Imperiul Otoman, dar și pe coloniștii germani, francezi, elvețieni, olandezi pe care i-a invitat să se instaleze în schimbul unor terenuri generoase. Cu toții au primit pe termen lung o serie de facilități pentru a deveni fideli Rusiei, inclusiv scutiri de impozite și de serviciu militar. „Colonizarea este adevărul de bază al istoriei ruse”, scria un mare istoric. În acest fel imperiul a ținut sub control noile teritorii cucerite de la otomani, inclusiv Bugeacul, intrat în componența Imperiului Țarist în 1812.
Granițele au rămas însă flexibile până în ziua de azi, când Brațul Chilia a este în proprietatea Ucrainei, după ce primul-ministru al României Petru Groza l-a cedat Uniunii Sovietice fără să tresară, dimpreună cu Insula Șerpilor, la o întâlnire cu Stalin, din 1948. Aproape 50 de ani mai târziu negocierile par să fi avut aceeași turnură, de data aceasta între Ucraina și România în care un ministru de Externe român, care a privit mai mereu spre Moscova, a repetat fără prea mult efort cedările din perioada lui Stalin.
„Gurile Dunării au fost mereu importante pentru Rusia pentru că pe aici se face legătura între Marea Neagră și Centrul Europei”
Spui că “insistenţa cu care vreme de 300 de ani s-a luptat Moscova pentru a obţine punctele-cheie ale Mării Negre, Crimeea, Gurile Dunării şi Strâmtorile, sugerează că Rusia va încerca mereu să-şi deplaseze graniţele şi influenţa, în aşa fel încât, dacă nu le deţine, să le poată controla, manipula, folosi.” De ce e atât de disputată, de ce mai este atât de importantă pentru Rusia această zonă a Gurilor Dunării?
Spre deosebire de România sau de alte state europene, Rusia are o politică externă constantă, cu borne bine stabilite, pentru care în fiecare epocă se găsesc modalități diferite de înaintare. Gurile Dunării au fost mereu importante pentru că pe aici se face legătura între Marea Neagră și Centrul Europei. E atât o cale de navigație comercială folosită de-a lungul istoriei, cât și una militară, care poate fi ofensivă sau defensivă. Apoi, aici e periferia Uniunii Europene, locul unde se termină democrația și de unde începe acel spațiu gri care ne departe de autocrație. Rusia ar vrea să controleze această graniță cu Europa, nu doar să știe ce se întâmplă aici, ci și să schimbe spațiul în favoarea ei. Nu o va face cu tancurile și dronele ca în Ucraina, ci prin rețeaua ei de agenți, prin organizații și partide radicale care preiau marile teme ale Kremlinului : familia, naționalismul și anti-occidentalismul.
“Riscul ar fi să nu devină chiar România o zonă gri între Vest și Est”
“În secolul XXI, Gurile Dunării despart spaţiul atlantist de cel iliberal al Rusiei. La nord-est între frontiera occidentală şi cea rusă, se află tradiţionalul buffer (zonă tampon – n.a.), format de data aceasta de Republica Moldova şi Ucraina, state care aspiră să fie primite în zona euroatlantică, dar care sunt ţinute pe loc de capcanele plantate de Rusia de mai bine de 200 de ani încoace: urmaşii coloniştilor ruşi, bulgari, germani, găgăuzi ademeniţi de condiţii preferenţiale încă din timpul Imperiului Ţarist care şi-au păstrat peste generaţii sentimentul de recunoştinţă faţă de Rusia”, scrii în volum. Ce s-ar întâmpla dacă Republica Moldova şi Ucraina nu ar mai fi zone-tampon? Cum ar afecta această situaţie România?
Riscul ar fi să nu devină chiar România o zonă gri între Vest și Est, așa cum planificase Moscova înainte de căderea lui Mihail Gorbaciov, când Ion Iliescu a fost la Moscova și a semnat un tratat bilateral în care declara că România nu va face niciodată parte dintr-o organizație defensivă adversă. Adică promitea că țara nu va intra în NATO. Norocul țării a fost că Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, că pentru a pacifica fosta Iugoslavie americanii au avut nevoie să survoleze spațiul autohton și că în 2002, la Summit-ul de la Praga, România a fost invitată în NATO. Moscova nu vrea să ocupe Republica Moldova și nici Ucraina, vrea doar să le păstreze ca zone tampon între spațiul NATO și Rusia. Liderii ruși nu vor să aibă graniță comună cu Alianța Nord Atlantică și aici, așa că vor face tot ce pot pentru a ține captive cele două state.
„Dacă rușii iau Odesa, pot ajunge cu ușurință până la Gurile Dunării”
Ai ajuns din nou la Odesa. Cum ţi s-a părut acest oraş, la distanţă de opt ani cât au trecut de când ai fost în călătoria în jurul Mării Negre?
Odesa a rămas plină de viață și de optimism, în ciuda loviturilor permanente de rachete și drone, a cariilor mari făcute în clădirile din apropierea mării. Odesiții nu vor să-și schimbe viața, continuă să audă sirenele noaptea, dar nu vor să coboare în adăposturi. Nu vor să se sperie, nu vor să iasă din case în pijamale, nu vor să accepte războiul și unii nici nu prea vor să vorbească despre viața de după 2022. Ziua totul pare normal. Pare, fiindcă aici nimic nu e de fapt ceea ce pare. Muzeele și alte clădiri istorice care adăpostesc obiecte importante au în fața geamurilor placaje sau sunt protejate cu alte materiale, la fel ca statuile. A fost dată statuia Împărătesei Ecaterina, fondatoarea orașului, deși nu a fost prea ușor cu actualul consiliul local. A fost, însă păstrat Pușkin, vinovat și el pentru reputația obscenă a orașului.
Până anul trecut, în peste 25 de orașe statuia lui Pușkin a fost dată jos ca parte a derusificării. Odesa a fost o excepție, ca în multe alte situații, în istoria ei. În oraș sunt de fapt două statui ale poetului: una din 1999, la 200 de ani de la nașterea lui Pușkin, și un bust ridicat în 1888, pe care există inscripția A.S. Pushkin. Cetățenii Odesei. Se spune că fiecare cetățean al Odesei a contribuit cu ceva la statuia poetului construită acum aproape 150 de ani.
La ce scenariu ne-am putea aştepta noi dacă Odesa ar cădea în mâinile ruşilor?
Odesa e la două-trei ore de mers cu mașina de granița cu România, e un port important și un oraș în care mai mult de jumătate dintre locuitori sunt rusofoni, deși nu toți acești sunt și rusofili. Dacă rușii iau Odesa, pot ajunge cu ușurință până la Gurile Dunării, pe care le vor putea controla mai ușor decât acum. E totuși complicat pentru ruși, care deși se află la mai puțin de 200 de kilometri de oraș, nu pot înainta. Se spune că Odesa poate fi cucerită doar dinspre mare. Sigur, e un mit, fiindcă așa a fost câștigată fosta cetate otomană care era aici, dar totul depinde de sprijinul pe care ucrainenii îl primesc și Occident și de felul în care va fi trasată pacea. La un moment dat în discuțiile despre condițiile păcii, rușii au cerut pur și simplu acest oraș iconic.
„În Ucraina sau în Republica Moldova dorurile după agresor sunt mult mai periculoase”
Mi-a rămas în minte descrierea unei scene dintr-un autobuz din Ucraina: ticsit de femei şi copii, fără niciun bărbat. E o imagine a unei naţii mutilate de război. Tu ai vorbit cu mulţi oameni şi în Ucraina. Cum e să trăieşti de atâta vreme cu ameninţarea exploziilor, a morţii?
Merită să ne imaginăm cum trăiesc acești oameni, mai ales femeile, cum se trezesc noaptea din cauza alarmelor atacurilor cu drone, cât de greu reușesc să se liniștească și pe ele și copii, cum a doua zi dimineața îi duc pe cei mici la școală sau la grădiniță, iar ele merg la muncă. Apoi, cât de greu se descurcă singure, cum nu le ajung banii, cât de obosite și tracasate sunt și cum nu-și doresc decât să se termine războiul și să trăiască la fel ca înainte.
Foarte mulţi oameni din localităţile prin care ai trecut – spui – au nostalgii sovietice, sunt pro-ruşi, chiar dacă Putin le-a invadat şi atacat ţara: „Locuitorii de aici îi aşteaptă pe ruşi cu florile în mână”, afirmi referindu-te la Cahul. Cum explici această obedienţă, această idolatrie a unora – probabil nu puţini – faţă de un stat agresor?
Nu știu dacă e idolatrie sau obediență. Poate e doar dorul lor după tinerețe, după viața de dinainte când aveau un loc de muncă sigur și primeau case de la stat, uitând în același timp că nu găseau mâncare, că stăteau la cozi, că puteau călători doar în țara lor. Ne lovim și noi în România de nostalgicii epocii Ceaușescu. În Ucraina sau în Republica Moldova aceste doruri după agresor sunt mult mai periculoase. Poate că această lipsă de coeziune socială, lipsa entuziasmului defensiv, face ca totul să fie mai greu atât pentru Kiev cât și pentru Chișinău.
„Există multe exemple vechi și noi, că politicienii români pun înaintea interesului țării propriul interes”
„Aici, la Gurile Dunării, complicităţile populaţiei, pe care mi se pare că nu le-a studiat nimeni, nici în Ucraina, nici în România, nici în Republica Moldova, aceste complicităţi ne arată dimensiunea dramei care ar putea să vină”. La faptul că ar sta trădătorii la coadă în faţa duşmanului sau la ce dramă te referi?
Există multe exemple vechi și noi, că politicienii români pun înaintea interesului țării propriul interes. Pentru exemplificare vă povestesc ce s-a întâmplat în Primul Război Mondial, Galațiul rămăsese ultimul port fluvial prin care mai puteau fi aprovizionate forțele militare. România a fost neutră în primii doi ani ai Primului Război Mondial și abia în august 1916 a trecut de partea Antantei (Franța, Anglia, Rusia). Germania și aliații ei au ocupat Bucureștiul și două treimi din teritoriu, guvernul s-a retras la Iași, iar în peisajul dezordinilor generate de ruși și de intențiile bolșevicilor de a-și extinde influența, aliații occidentali i-au cerut premierului român Ion I. C. Brătianu să pună pe picioare o armată ucraineană care să lupte cu bolșevicii sau în orice caz să susțină acea parte a militarilor ruși, care încă refuzau să execute ordinele acestora. Brătianu pune două condiții: (1) Dacă nu reușește să câștige pe frontul anti comunist, să aibă posibilitatea să încheie o pace separată; (2) Aliații să-i garanteze României că va primi înapoi Tezaurul aflat la Moscova, în cazul în care bolșevicii îl vor confisca, în urma intervenției românești împotriva armatei lor. S-au opus acestei soluții considerând-o riscantă vicepremierul Take Ionescu, ministru fără portofoliu în cabinetul de război al României, și generalul Ferechide Mustață, viitorul prefect al Poliției Capitalie. Mai târziu însă, viitorul ministru de Externe, I.G.Duca, descoperă că toți aceștia aveau mici interese și nu voiau să supere noua putere sovietică: în general, era vorba despre soțiile și amantele refugiate la Odesa. Conservatorul Take Ionescu, de pildă, căsătorit cu englezoaica Elisabeth Richards, își făcea griji pentru amanta sa, Adina Olmazu, pe care o trimisese la Odesa, pentru mai multă siguranță. Se temea că votul său din interiorul guvernului i-ar putea afecta acesteia libertatea.
„Rețeaua rușilor din România este o mare breșă de securitate pentru România”
“După ce Vladimir Putin a ajuns preşedintele Rusiei, Moscova s-a hotărât să şteargă măcar parţial efectele pierderii Războiului Rece, aşa că a început un proiect vast de propagandă, de subvenţionare a mişcărilor naţionaliste din Uniunea Europeană şi de cumpărare a liderilor occidentali. Obiectivul Rusiei e distrugerea UE, la fel cum în anii 1920-1940 a avut ca obiectiv desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării. E demonstrată deja contribuţia Moscovei la ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi a Germaniei pentru menţinerea Rusiei ca broker de putere în UE pe seama gazului şi blocarea pieţei europene de energie. Prim-miniştrii ungar şi austriac l-au vizitat pe Vladimir Putin după ce liderul de la Kremlin a invadat Ucraina, iar reflexele filoruse ale Bulgariei şi Slovaciei au lucrat pentru Moscova. Coruperea oficialilor europeni e o practică mai veche a ruşilor, iar finanţarea partidelor populiste face parte dintr-o strategie pe termen lung. Rusia destramă fir cu fir ţesătura europeană, fără grabă şi fără ca Bruxelles-ul să prindă de veste, crezând că doar aşa îşi poate recăpăta măreţia pierdută în «cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX», cum numea Putin prăbuşirea URSS. Atunci, Moscova a pierdut nu doar teritoriu, ci şi sferele sale de influenţă, iar odată cu avansul Ucrainei spre Vest e pe cale să piardă şi mai mult din spaţiul său vital. Din spaţiul vital fac parte toate fostele republici sovietice, dar în perioada comunistă întreg lagărul socialist era partea spaţiului său vital”. Am citat întreg acest paragraf din volumul tău Cine râvneşte la gurile Dunării? pentru că, în opinia mea, aici este esenţa acţiunilor, a războiului lui Putin împotriva Occidentului. Cum ne ne-am putea noi apăra mai bine, Sabina, de astfel de ameninţări la adresa democraţiei? Spun mai bine pentru că, în noiembrie 2024 pare că am avut o breşă de securitate.
România nu are suficiente reflexe pentru a se apăra și după cum sugerează incidentul prezidențialelor din noiembrie 2024, Rețeaua KGB din România continuă să fie activă și să aibă rezultate concrete. Procurorul Cătălin Ranco Pițu, care a lucrat la Dosarul Revoluției, demonstrează în cărțile lui cum în decembrie 1989, toți generalii români descoperiți de securitate că lucrau cu KGB și înlăturați de Ceaușescu din sistem au revenit și s-au instalat împreună cu alți agenți de vârf în funcțiile vitale ale statului. Această rețeau s-a reînnoit continuu și servește serviciile secrete rusești, potrivit demonstrației fostului șef al Parchetelor Militare. Rețeaua rușilor din România care probabil l-a ajutat pe Călin Georgescu să ajungă pe primul loc în primul tur al prezidențialelor este o mare breșă de securitate pentru România. România s-ar putea apăra mai bine dacă ar deconspira această rețea, dacă ar avea politicieni fără vulnerabilități și servicii secrete care să lucreze în slujba țării. Apărarea ar deveni eficientă dacă demnitarii țării ar pune mai presus de interesele lor personale, interesul țării.
„Suveraniştii” noştri pledează, pe mai multe voci, pentru pentru ideea ca România să anexeze teritorii din Ucraina, deşi o astfel de decizie ar încălca tratate internaţionale şi ar obliga România să părăsească NATO. Ce efect ar avea o ipotetică punere în practică a acestei idei?
Nu ar fi posibilă această ipoteză. România poate anexa Bucovina de Nord doar prin forța armelor, dar acolo e un teritoriu în care românii nu sunt majoritari și deci ar fi foarte greu de controlat de o țară inamică.
„Occidentul se înarmează și se pregătește de război”
După această călătorie, ce te nelinişteşte mai tare, Sabina? Prezentul sau viitorul văzut prin lentila acestui prezent?
Ordinea pare să fi dispărut în jurul nostru, Occidentul se înarmează și se pregătește de război. Germania ne spune de mai multă vreme că Rusia va testa răspunsul NATO atacând un stat membru al Alianței în următorii trei-patru ani. Între timp, în Orientul Mijlociu conflictele se extind, în vreme ce Rusia și Ucraina încă n-au început cu adevărat negocierile de pace. În Uniunea Europeană, simpatizanții Moscovei măresc falia care le desparte, iar Statele Unite are pretenții teritoriale absurde de la Danemarca. Prezentul ne arată războiul de mâine.
Recomandări de lectură:
- Sabina Fati: „Obsesia teritoriilor stă încă la baza violențelor în secolul 21”
- Sabina Fati, după ocolul de 90 de zile în jurul Mării Negre: „Nu cred că Marea Neagră mai e un bun vecin al României”
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
