Mircea Cărtărescu şi tenacitatea jurnalului

Mircea Cărtărescu. Sursă foto: Bookfest

Există, în cazul lui Mircea Cărtărescu, o tenacitate unică a jurnalului, ca şi cum inima acestui text ce creşte, vreme de decenii, ar fi locul himeric dinspre care iradiază întreaga sa literatură. Căci jurnalul lui Mircea Cărtărescu nu este un monument postum, adăpostind memoria pioasă a unui scriitor, ci vulcanul din care stă să erupă lava ce devine text. Practica literaturii este, în cazul său, ordinea existenţei.

Şi poate că doar jurnalul lui Radu Petrescu, în alt registru stilistic, poate fi evocat ca un reper în acest travaliu de devoţiune literară: asemeni lui Radu Petrescu, Mircea Cărtărescu nu se poate imagina pe sine în afara cuvintelor pe care le convoacă. Frazele pe care le aşterne în jurnal comunică cu cele care intră în substanţa cărţilor sale. Deceniile care se adună sunt carnea din care se hrăneşte truda sa benedictină.

A publica un jurnal în vremea propriei tale vieţi este un act de dezvăluire, dar şi un gest de (re)construcţie ficţională: “eul” ce se mişcă şi care vibrează nu este omul care trăieşte în faţa noastră, printre noi, ci fiinţa care scrie şi care, scriind, se inventează pe sine. Orice jurnal consemnează istoria unei priviri care, înaintând spre lume, se întoarce spre sine, spre a se contempla.

Iar acest nou volum diaristic al lui Mircea Cărtărescu este un triumf al acestei tenacităţi creatoare unice: portret şi autoportret în egală măsură, jurnalul este oglinda în care se poate zări, fugar, omul care scrie şi care visează. Urmele sale se află aici, ca şi suferinţele şi îndoielile omului ce îi este gazdă- între scriitor şi trup se află graniţa de cuvinte a literaturii.

Cartea lui Mircea Cărtărescu poate fi citită, în cele din urmă, ca un roman al cărui personaj este cel care îi poartă numele, dar care respiră cu adevărat doar în marea de sincope şi de fraze a imaginaţiei sale. Lecturile consemnate, zilele transcrise, drumurile trasate pe harta vieţii, toate acestea participă la un destin ce este jurnalul însuşi. Polifonic şi majestuos, jurnalul lui Mircea Cărtărescu cuprinde vitalitatea unei materii care aşteaptă să fie transformată în artă.

Istoria care se distinge în text are propriul ei sunet, neliniştitor şi tragic: este un sunet al tulburării şi al claustrării, un sunet al fricii şi al deznădejdii. Însă vocea care o copleşeşte şi care o domină este vocea fiinţei care, obsedată de literatură, cheamă frazele spre a fi bântuită de ele.

Existenţa autentică a personajului din jurnal începe în clipele în care duce bătălia cu tăcerea care se coboară asupra lui: căci nimic nu este mai teribil pentru un scriitor decât golul care îl soarbe, ca un vârtej al uitării. Disperarea de a scrie este mai puternică decât voinţa de a trăi.

În cele din urmă, practica jurnalului este, pentru Mircea Cărtărescu, o nedespărţire de text. Omul care aşterne cuvintele de aici este urna în care se toarnă curgerea textelor sale. Biografia de adâncime, singura ce contează cu adevărat, este investigarea adâncului în care freamătă arta.

Monumental şi tainic, jurnalul lui Mircea Cărtărescu este opera în care se adună celelalte opere, ca într- un sipet de vânt. Aventura textului dezvăluie ochiului cel din urmă cer, acela al imaginaţiei eliberate.

Articol publicat și în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News