Trei cărți, trei autori: Lăzăroiu, BAS, Romila


În colecția de proză contemporană de la Polirom, Ego.Proza, putem număra câteva zeci de titluri foarte bune. Trei dintre ele, apărute foarte recent, vor fi survolate în cele ce urmează.

 

Nu marchez o noutate ieșită din comun dacă afirm că ultimii ani sunt, între altele, ani foarte buni pentru proza românească; nu fac decât să subliniez un adevăr care e susținut de multe fapte (a se citi în primul rând: multe cărți!) realmente demne de admirație.

Unul dintre argumentele forte pe care stă o asemenea judecată este reprezentat de programul vast al Editurii Polirom de a susține prozatorii români contemporani. Cu un accent special pentru ceea ce face Lucian Dan Teodorovici – el însuși un prozator de primă linie, dar și tutorele unei foarte bune colecții de proză contemporană de la Polirom, Ego.Proza, acolo unde putem număra (și, de fapt, ne putem bucura de) câteva zeci de titluri foarte bune. Trei dintre ele vor fi survolate în cele ce urmează, în trei ample paragrafe al căror rost principal este acela de a atrage atenția asupra unor romane de calitate, toate trei apărute foarte recent.

 

Sebastian Lăzăroiu debutează cu roman

Unul dintre cele mai neobișnuite debuturi cu volum de ficțiune de la noi este cel al lui Sebastian Lăzăroiu. Este vorba despre un roman – populat cu personaje rusești și cu intrigă din acea lume; mai precis, cu o intrigă plină de nerv și cât se poate de adusă la zi. Cartea se cheamă Balena albastră și spune, într-o țesătură narativă complexă și nervoasă, una dintre poveștile posibile ale unui joc care a făcut multe materiale de presă și care, cel puțin în Rusia, a dus chiar și la tragedii în rândul tinerilor. „Editura a încadrat-o la Thriller/Mistery, pentru că trebuia încadrată undeva, dar eu zic că e chiar mai mult decât atât”, menționează d-l Lăzăroiu într-un interviu relativ recent în care domnia sa își anunță acest turning-point în carieră: anume, trecerea de la un job tensionat, care presupune strategii și analize politice, la un altul, probabil mai plăcut și mai tihnit, de scriitor. Unul între ale cărui ambiții este și aceea de a scrie ficțiunea „mai bine decât o face statul”. Balena albastră chiar este „mai mult decât atât”, mai mult decât referința imediată făcută de editura care a publicat-o, pentru că nu e numai un roman polițist, așa cum pare la prima ve¬dere, ci și un subtil text cu o evidentă și acaparantă patină psihologică.

Bref: Balena albastră, un roman în care Sebastian Lăzăroiu ține bine intriga cărții și în care este investită multă imaginație de calitate. Cei malițioși ar putea spune că și atunci când era cu mult mai activ în câmp politic avea imaginație, poate prea multă imaginație – a se vedea proiecțiile pe care le-a făcut în legătură cu Albă-ca-Zăpada. Dar, invocată la modul serios, această referință politică ar fi, din punctul meu de vedere, total neadecvată pentru scriitorul Sebastian Lăzăroiu. Pentru că – e un fapt, nu o proiecție – Sebastian Lăzăroiu chiar scrie bine; nu se simte niciun moment că ar fi un intrus în lumea literelor. Este, așadar, un debut demn de toată atenția. Și, înțelegem aceasta chiar de la d-l Lăzăroiu, debutul acesta va fi, foarte curând, dublat de încă o carte subsumată aceluiași regim ficțional (și anunțată pentru finele acestui an, ca moment de apariție în librării). De urmărit!

 

BAS puternic

Sunt la noi câțiva scriitori care fac foarte bine orice specie pe care decid să pună mâna; și chiar mai mult decât atât – sunt foarte performanți și când ies din zona creației literare propriu-zise și aleg să facă management în diversele nișe pe care le propune literatura. L-aș include, cu toată simpatia, între aceștia și pe Bogdan Alexandru Stănescu (BAS). Știm despre el, între altele, că este un excelent poet. De asemenea, că este unul dintre cei mai riguroși și mai de încredere dintre criticii de întâmpinare – tabletele sale de cronici literare sunt cu adevărat remarcabile. Eseist rafinat (din volumul scris la patru mâini împreună cu Vasile Ernu, e evident cine știe cu nuanțele și cu argumentele bine construite – BAS adică!), Bogdan Alexandru Stănescu e și excelent editor – după plecarea Denisei Comănescu de la Polirom, el e cel care a luat în administrare Biblioteca Polirom și a adus deja sub această prestigioasă tutelă sute de titluri foarte bune.

De câteva săptămâni, îl regăsim pe Bogdan Alexandru Stănescu, din nou foarte sus, și în postura de autor de roman. Copilăria lui Kaspar Hauser e un puzzle care se compune din 12 bucăți de proză care pot sta, lejer, sub această specie: a unui roman cu același narator,„un roman de maturizare, un roman al deformării”, așa cum foarte inspirat ni-l prezintă și editura.

Cartea lui BAS are deja parte, perfect meritat de altfel, de o primire foarte bună în presă. Consultând, pe cât a fost cu putință, dosarul de presă al acesteia, am remarcat că mai multe dintre predicatele textelor de întâmpinare merg în direcția unei lecturi în cheia unei autobiografii ficționale. Există foarte multe argumente care susțin conjuncția aceasta – volumul e și autobiografic pesemne, e și ficțiune –, dar, în sine, aceste determinări nu sunt, în mod obligatoriu, indicatori majori ai performanței literare. Ficțiunea și autobiografia țin, în primă instanță, de un „ce” al unei proze. Valoarea, cu adevărat, pentru literatură este dată de „cum” – de cum sunt spuse toate acestea. În cazul cărții lui Bogdan Alexandru Stănescu: strălucit!

 

Zeppelin rafinat

Nu știu alții cum sunt, dar eu l-am descoperit recent pe Adrian G. Romila – nu e un motiv de laudă că am făcut abia acum această descoperire, dar e bine că l-am descoperit în fine. Mai întâi, în proze scurte – și cred că, pentru specia aceasta atât de pretențioasă, Adrian G. Romila este unul dintre cei mai buni autori autohtoni la ora actuală. Apoi, după un ocol prin eseistica sa (e autorul unei cărți foarte interesante despre „un posibil imaginar al mării”, ancore pentru acest demers fiind pirații și corăbiile), am ajuns, în privința acestui autor, la roman.

Am ajuns, cu alte cuvinte, la Zeppelin, un roman de aproximativ 220 de pagini despre (plus-minus câțiva ani) intersecția dintre secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea. Despre un orășel din Moldova, despre câteva personaje care populează acest oraș și care cresc foarte bine sub scriitura foarte sigură a lui Adrian G. Romila, despre vigoarea cu care peste tradiție (ea însăși nu mai puțin solidă) vine modernitatea – de fapt, despre multe teme și subteme care se așază în tipul de istorie aparte și foarte generoasă pe care o poate face literatura de calitate în „fapte de suc¬cesiune și fapte de coexistență”.

Titlul – care numește un obiect ce va deveni pregnant pentru comunitatea moldavă mai sus invocată – dă seamă adecvat, fie și luat distinct, separat de orice alte referințe cu privire la roman, de stratificarea generoasă a tematicii acestei cărți. Zeppelinul descinde în istoria posibilă pe care o scrie Adrian G. Romila la cumpăna a două secole importante și el e, în economia semantică a cărții, deopotrivă, modernitatea, privirea asupra tradiției, privire auctorială, lumea veche, lumea nouă, e pește, e sens, etică, distanță (dar nu foarte mare, nu atât de mare pentru a pierde detaliile – fiind ficțiune, detaliile posibile). Negreșit, „privită în lung, de sus, eventual dintr-un zeppelin, istoria, cu cele de crezut și cu cele neverosimile, îi părea o singură poveste”. Citatul e un fel de transcriere a ceea ce îi trecea prin minte lui Andrei Toma, personajul principal din Zeppelin – cel care nu va mai apuca să scrie, așa cum își dorea, o „singură poveste”, a sa.

E însă o poveste – care e mai mare și care include povestea posibilă a personajului Andrei Toma – pe care o scrie, cu multă plăcere și în mod remarcabil, Adrian G. Romila.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.