Joaca de-a Politica

Revenind la “realitatea curentă”, adică la universul precar al vorbelor, resentimente, frici, bucurii puse pe tarabă și aniversări de top, un consens bine colorat (si pătat) se așterne pe traseu.

Trăirea individuală și colectivă a discordanțelor exprimă direct, pe cât de efemer, pe atât de consumator de energie și vitalitate, modul păgubos de a exista, ca români, în România care este; a unui interval istoric steril și acaparator. Pe cât de acaparator, pe atât de lipsit de substanță, de impuls novator și generator pentru noi curente și dezvoltări benefice.

Dacă analiza instituțională beneficiază de un index tematic standard, explicarea la nivelul subiectivității colective a trăirilor, implicării și rătăcirilor nesfârșite conține o gramatică distinctă. O gramatică a analfabetismului civic, dobândit în ultimele decenii marcate de aventuri individuale și colective în iluzoria lume (la noi!) a lumii libere, economiei de piață și spaţiului euro-atlantic. O colecție de surogate.

1. Discordanța dintre cerința de coordonare, mobilizare credinţe colective și deficitul de “Leadership”

Cum răspundem sfidărilor intervalului? Cum onorăm rolurile și responsabilitățile distribuite și asumate? Cum valorificăm oportunități, deschideri în contexte multiple la care avem o expunere pozitivă, dar și posibile încurcături costisitoare? Deci, care este „calea”? Cine are “busola”? Planul de operare? Cine are curajul să asume, individual, personal și colectiv, o chemare, alegere, decizie cu impact larg, menită să trezească, să motiveze, să țină împreună românii de toate felurile?! La bine și la rău (scuze pentru întrebare…).

Nevoia de lideri nu e un moft. Nu e, pentru cei chemați și scoși la bătaie, un privilegiu. Un “noroc”… Nu e o simplă problemă de cadre, pe plan intern, instituțional sau pe piață. Nevoia de lideri rămâne, de-a lungul veacurilor, o componentă vitală, de neînlocuit, de comparat cu surogate de moment, în asumarea și practicarea vieții colective la nivel de nație, de comunități, de grupuri cu diverse profiluri și valori. Și, desigur, ca nevoie individuală. A cetățeanului. Aici se face distincția. Între a fi recunoscut, asumat și reprezentat sau ca un simplu consumator de pungi cu marfă ieftină, în “momente istorice”.

Ce facem când nu avem lideri? Adică indivizi bine dotați cu credință, inteligență și implicare, potrivit așteptărilor individuale și colective, presiunilor structurale și, de ce nu, unor deschider, oportunități la vedere…

Ce este un lider? Simplu. Un individ cu viziune. Vede dincolo de ceea ce deja știe toată lumea. Și apare tot mai des, pentru puțini, că va deveni “noua realitate”. Un individ care generează empatie, coeziune semnificativă în arii largi de populație și motivație pentru mobilizare colectivă, implicare conștientă, uneori până la sacrificiu. Dotat “din naștere” cu recunoașterea riscului, dublată de curaj. Pentru care amenințările publice și personale nu îl țin în parcare și care, provocat de atacuri diverse, nenumarate găsește energie, inspirație și, uneori, chiar umor pentru a urma “calea”. (“Umor” nu înseamnă vulgaritate. O capcană în care cad sau se așează cu tupeu nenumărați VIPs ai momentului). Liderul devine expresia ca brand a proiectului, exprimă direct și permanent abordarea, asumă implicarea colectivă în interval de răspântie (Rog exemple la zi!). Nu stăm prea bine la acest capitol.

Bilanțul de “cadre”, de jucători de top, în diverse domenii, la toate nivelele, ca expresie efectivă a nevoilor reale, în România post-comunistă (etern post-comunistă) a rămas deficitar. Adesea, jalnic sau pervers, spre bucuria presei de cartier. Marcat de scandaluri ieftine, mari, pe bani grei.

Corupția, traseismul, dar mai ales absența nevoii de performanță pe criteriul interesului public rămân diagnostice severe în “fișa medicală” a națiunii române, după ce s-a trezit liberă și neatârnată, pe drumul spre democrație, bunăstare și prezență instituțională internă și externă respectabile.

Ce avem azi? Mai nimic. Un nimic adânc instalat, cu largă perspectivă, spre paguba neamului. Și mai grav, generând și alimentând o vulnerabilitate strategică pe o piață regională, europeană, globală din ce în ce mai răvășită de răsturnări prabusitoare și vaste.

2. Discordanța între identitatea politică declarată și performanța efectivă

Tot o apă și-un pământ! Avem, de fapt, o tradiție în acest domeniu. De aici și lipsa oricărei sinchiseli de a observa, nota și, eventual, surprinde în dezbaterea publică nenumăratele nepotriveli. Colecția de “nepotriveli” este vastă, de o largă diversitate și bântuie ca o manifestare plină de energie, cinism și solidaritate trans-partinică. Noțiuni ca “stânga”, “dreapta”, “liberalism”, “social democrație”, “naționalism”, “ecologism” ș.a. sunt simple etichete pe niște lăzi de gunoi.

Din punct de vedere al diferențierii identitare, confirmată prin practică și implicare substanțială la nivel instituţional, al politicilor asumate și susținute, eventual finalizate, România prezintă o fișă de caz dintre cele mai clare. Jalnic. “Unde sunt partidele liberale”, cele “social-democrate”, patriotic-radicale, sau, pur și simplu, dedicate integrării europene? O aglomerare de cutii goale într-o gară unde nu mai opreşte niciun tren.

Nu performanța a fost sursă de plecare în prim-planul competiției “pluri-partidismului”. Ci tocmai succesiunea de căderi, de falimente în guvernare, în sosul picant al competiţiei și al altor scandaluri. Realitatea românească s-a dovedit extrem de prolifică în guvernarea, susținerea și practicarea pe scară largă, de surogate. Pe multiple scări… Primării, Parlament, Guvern.

Diferențierea prin eșec domină colecția de criterii de apreciere. Dezbaterea publică, la nivel instituțional, în presa curentă, în culise și printre cei care taie frunze la câini la orașe și sate, tema eșecului acaparează gandirea individuală și colectivă.  a societate, lume, medii de operare, se pare că unii români au pierdut noțiunile de succes, înnoire, relansare, deschidere etc. Desigur, luate ca atare, în serios, conștient și duse până la capăt. Ușor comic.

A trebuit să scăpăm de sistemul totalitar, comunismul ceaușist, pentru a afla cât suntem de superficiali, ieftini și ușor de dus cu vorba. Duși unde?

3. Discordanța între “votul popular” și exercitarea efectivă a puterii

Atmosfera post-electorală, derivată dintr-un succes copleșitor chiar și pentru beneficiari (despre “loseri” nu rămân prea multe de spus) s-a deversat în bucătăria balcanică a formării unor noi guvernari. O capcană politicianistă de serie, pe cât de sumară pe atât de ruinătoare. Nominalizarea preliminară a Primului-ministru, o ratare rapidă, se dovedește în timp un moft persistent în logica Puterii actuale – oarecum paralelă cu electoratul captiv – a fost urmată, în logica mecanică a învingătorilor cu o formula modestă și efemeră… Efemeră și urgent uitată.

Revenind la prezent, o întrebare incomodă, inevitabilă și cu resurse de invalidare iese în prim-plan: avem o guvernare, susținută conștient public și parlamentar, ca un scop sau ca un mijloc? Un scop colectiv (alegătorii) cu asumare identitară (social-democrate), în confruntări cu un program amplu și ambițios sau doar un simplu mijloc, derivat dintr-o abordare cinică și ambițioasă, dedicate unor interese obscure de grup, persoanele la top, aflate pe marginea prăpastiei. Această posibilă discordanță acoperă decalajul tot mai vizibil dintre anvergura mizei – guvernarea țării – și egocentrismul ușor pervers și păgubos al gestiunii puterii. Un “caz tipic de omor”. Un impas, pe cât de restrâns ca surse, pe atât de vast ca efecte prezente și viitoare.

Se va limita gramatica Guvernului post-electoral (2016 – avem deja opt luni) la condiția de “simplu servitor de cabinet” pentru un nucleu de putere ambițios cu experiență vastă în lumea reală, marcat de expuneri multiple, pe aspecte juridice legate de teme controversate, accumulate de-a lungul anilor?

De ce nu, beneficiind de resurse instituționale consistente, la toate nivelele, în domenii-cheie, nu putem exclude posibilitatea unor decantări, repoziţionări, desprinderi mai aproape de presiunile structurale la zi, de așteptări publice, populare în curs de limpezire și, desigur, de mesaje externe nu lipsite de preocupări și exigențe diverse. Servilismul partidist, prea intens utilizat în sezoanele recente, a funcționat perfect. A venit însă momentul decontului! Iar “prețul benzinei” crește de la o zi la alta.

Pare tot mai clar, privind din perspectiva de ansamblu a unor realități tot mai severe, că actualele formule, ușor improvizate de gestiune a puterii, s-ar putea dovedi simple paleative pentru o criză imanenta, profundă, încă neexperimentată direct, în cotidian. Și dacă e așa, ușor de ignorat de un mediu politic precar, simplificat, revenit la un “monopartidism” datorită sărăcirii diversității identitare, programatice și practice.În România, încă o țară…

Dacă tot amânăm, să nu ne grăbim. Printr-o acumulare de eșecuri, scandaluri și ieșiri în decor, am dobândit, ca țară, mediu politic, o sub-cultură lucidă, severă și bine articulată a judecăților finale pentru starea vieții publice. La concurență cu cinismul simplificărilor practicat în politica de zi cu zi. Întrebarea care rămâne: cât de adâncă devine, prăpastia dintre lumea de zi cu zi a celor ce vin uneori la vot (sau nu vin) și mediul politic legitimat prin sistemul democrat să conducă România? Încotro? Cu ce preț? În ce context? Sfidări, capcane?! Colecţia de discordanţe devine tot mai bogată, diversificată şi determinantă.

Continuăm…

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News