Democrația uni-personală

Oare de ce în plină epocă a democrației și a procedurilor democratice soarta popoarelor și a lumii depinde de voința exclusivă a câtorva indivizi? De ce stăm, de săptămâni în șir, cu ochii în ziare și pe ecrane să vedem ce amenințări mai proferează Putin, câți jurnaliști a mai întemnițat Erdogan, ce capcane a mai întins economiei mondiale Xi Jinping, ce emisii fonice dictatoriale ne mai parvin de la Lukașenco, în fine, ce năzbâtii cu consecințe dezastruoase au mai trecut prin mintea semi-dictatorilor din America de Sud? Ca pe un astru depopulat, se aud, răzleț și tunător, doar glasurile liderilor. Tumultul maselor a încetat. Vocile alternative au amuțit. Trăim într-o lume a personalităților accentuate, a actorilor detracați ce nu au alt scop decât să dea foc planetei.

 

Mi-e teamă însă că această reductio ad unum e și un grăunte de voită deresponsabilizare. Parc-am asista la punerea în practică a unui pact nescris prin care politicienii din opoziție își reprimă reacțiile atâta vreme cât nu ei dețin puterea absolută. Indiferenți și cinici, își așteaptă rândul, cu speranța acră că dictatorii en titre își vor frânge rapid gâtul de-atâta prostie și nemernicie. Se înșeală: odată înscăunați în șa, aceștia vor depune toate eforturile pentru a-și conserva statutul dictatorial.

A apus și vremea demonstrațiilor în masă în chestiuni ce păreau urgențe ale omenirii. Astăzi se protestează pentru chestiuni abstracte. Teme precum încălzirea mediului ori existența sau inexistența virusului covid au acaparat în asemenea măsură mentalul colectiv, încât primejdia iminentă a războaielor și oroarea bombelor nucleare nu mai sunt luate în seamă de nimeni. Gemea Moscova, în anii ’70, de protestele împotriva „cursei înarmărilor”. Evident, ei nu se refereau la înarmarea URSS, care-și sporea în delir arsenalul militar, ci la aceea a Occidentului. La Washington, nu era zi, în aceeași perioadă, în care mii de oameni să nu scandeze împotriva războiului din Vietnam. Ba chiar au continuat să-l denunțe și după ce s-a încheiat. Astăzi, în marile capitale doar ecologiștii și no-vax-iștii își mai ridică glasurile. Dar de regulă se tace mâlc. Iar când nu se tace, motivele de revoltă sunt ridicole: dreptul de a chefui în grup și libertatea de a nu purta mască.

E clar, s-a petrecut ceva cu omenirea. Acum, când, mai mult ca oricând în ultimele decenii, cetățenii țărilor civilizate ar trebui să iasă în stradă, s-a instaurat o suspectă paralizie. Poate fi și consecința faptului că în prea multe cazuri s-a demonstrat pentru pseudo-subiecte și pseudo-cauze. S-o fi tocit și „conștiința revoluționară” a celor care, pe vremuri, aveau insomnii când săreau ca arși la cea mai mică nedreptate petrecută în cel mai neînsemnat colțișor al globului. Astăzi, e de la sine înțeles că orice ins cu acces la geanta nucleară poate să amenințe, în deplină impunitate, țări și populații. E incredibil! Iar reacția occidentală e, așa cum a fost aproape întotdeauna de la Al Doilea Război Mondial încoace, una de rapidă îngenunchiere în fața obrăznicăturilor cu mușchi mari și creier mic.

Iluzia occidentalilor că își vor păstra la infinit pozițiile privilegiate începe să-i coste mai mult decât își închipuie. Supremația lor economică – din ce în ce mai discutabilă – pălește în fața capacității de mobilizare a autocraților. Una e să vrea Biden să concentreze resursele țării pentru un scop anume, alta e să-și pună în minte același lucru liderul chinez. Biden se va lovi de nenumărate obstacole ce țin de însăși esența democrației, în timp ce Xi Jinping ori Putin pot mobiliza discreționar resursele financiare ori umane. Și asta în condițiile în care între vorbă și faptă nu există nicio legătură. De pildă, între declarația ministrului de Externe rus, Lavrov, „Am explicat că nu avem de gând să atacăm Ucraina”, și masarea a sute de mii de soldați ruși la granița cu țara respectivă.

Privind deplorabilul spectacol al prăbușirii democrației, îți vine să urli constatând calitatea execrabilă a celor care s-au cocoțat, în epoca noastră, în fruntea popoarelor. Probabil că democrația e singura formă de guvernământ ce-și conține germenii autodistrugerii. Ea pretinde că e meritocratică, dar în esență conduce la o nivelare în jos a valorilor. În momentul de față, democrația a fost subjugată de populism, strangulată de tendințele centrifuge ale fărâmițărilor ideologice și aneantizată de propria retorică gongorică. Promisiunile mincinoase devin forme de coagulare a acțiunii politice. Voința oamenilor nu mai contează pe parcursul ciclurilor electorale. În mod straniu, prin gestul introducerii buletinului de vot în urnă, cetățeanul depune un jurământ de tăcere, indiferență și refuz al implicării pe tot parcursul mandatului oferit politicienilor.

A existat o epocă – nu chiar atât de îndepărtată – în care, în democrație, politicienii erau trași la răspundere pentru erorile comise. În ultimele decenii, ei au devenit o castă intangibilă, dictatorială și arogantă, mânată de propriile cutume și interese. Și-au făcut legi prin care persoana lor a devenit sacro-sanctă (precum Erdogan, alergic până și la proverbele populare), și-au creat scuturi de protecție ce decurg din natura cvasi-mistică a ideii de partid și se comportă asemeni iluminaților din feudalismul timpuriu. Logica de partid și de stat a suprimat mecanismele de funcționare normală a societăților. Hotărârile sunt luate exclusiv de niște găligani instaurați în poziții hegemonice. Nimeni nu li se opune, nimeni nu le cenzurează aberațiile, nimeni nu are curajul să-i înlăture, chiar dacă acțiunile lor duc la dezastrul comunităților care le-au îngăduit să guverneze discreționar.

Nu-mi imaginez, de pildă, că în Rusia toată lumea e fericită cu politica dusă de Putin. Dac-ar fi să mă refer doar la autorii ruși pe care i-am citit sau i-am întâlnit în ultimii ani și tot aș fi convins că Rusia e altceva decât imaginea pe care, parcă dinadins, și-o proiectează în lume: un ținut al eternei suferințe, al rănilor supurânde, al vendetelor, resentimentelor și nălucirilor imperiale. Se spune că la Moscova și la Sankt Petersburg există numeroși intelectuali care nu s-ar face de rușine în niciun mediu cultural sau academic occidental. Cu toate acestea, în momente în care pacea mondială e cumplit amenințată de cel care-i reprezintă, ei tac apăsat. Iar când deschid gura, rezultatul e, în cel mai bun caz, hilar. Cel mai recent exemplu e scrisoarea intelectualilor ruși care, în plin război al înfruntărilor între liderul lor și NATO, găsesc de cuviință să propună intrarea de urgență a Rusiei în Tratatul Atlanticului de Nord!

Această mostră de inadecvare și nerealism spune totul despre felul în care intelectualii identifică pericolele viitoare – și anume, transformarea Rusiei „într-o provincie a Chinei” –, dar le ignoră complet pe cele prezente. Marea amenințare pentru ruși o reprezintă chiar conducătorul lor. Politica bezmetică a acestuia i-a slăbit într-atât, încât forța lor economică a ajuns de nivelul unei țări europene medii. Ca să nu mai vorbim de celelalte primejdii mortale care o macină: diminuarea drastică a numărului locuitorilor și alcoolismul. O astfel de scrisoare ar fi fost binevenită dacă i s-ar fi adresat direct lui Putin. Se pare însă că nimeni nu e dispus în Rusia să renunțe la visele de eterni cuceritori și învingători. Reacția majorității covârșitoare a populației la anexarea Crimeii, gâdilată în orgoliul expansionist, e mai mult decât grăitoare.

Evident, tensiunile prezentului își au rădăcinile în rănile trecutului. Faptul că prea multe țări n-au digerat nici azi situații inconfortabile din istorie arată, dincolo de orice argument, că sunt incapabile de emancipare psihologică și politică. Marele paradox al Rusiei e că, de câteva secole, există o ruptură între elitele intelectuale și majoritatea populației. În timp ce aceasta din urmă generează constant o clasă politică ale cărei însușiri de căpătâi sunt mesianismul contondent și brutalitatea, intelectualitatea nu are o bază reală în populație. Ea este, într-un sens foarte special, auto-generată, pe baza unor impulsuri ce provin din mediile culturale europene. E, din păcate, unul din puținele argumente al apartenenței Rusiei la tradiția europeană. Iar prin ceea ce s-a întâmplat acolo în ultima sută de ani, rațiunea de a exista a Rusiei a fost aceea de contrabalans politic, ideologic și militar la Europa.

E deprimant să constați că din cauza infantilizării galopante a civilizației occidentale – dea Domnul să fie vorba de o stare pasageră, și nu de un proces a la Benjamin Button – vocile unor personaje precum Putin sau Xi Jinping au devenit asurzitoare. Complicitatea internă, hrănită de jalnice aspirații expansioniste și imperialiste, e dublată de complicitatea externă. Contraselecția, care a devenit o formulă obligatorie a politicii occidentale din ultimele decenii, a adus în poziții de răspundere indivizi lipsiți de anvergură, birocrați conformiști și lași, aventurieri fără scrupule. Timorați, culpabilizați, având reflexele demnității amputate, cetățenii privesc neputincios la gesticulațiile aberante ale fantoșelor care și-au făcut scut din amenințare și paloș din cacialma. E oare necesar să mai trăim o dată ororile unui război mondial pentru a ne trezi? Pentru că de lecuit nu ne vom lecui niciodată…

 

Articol publicat şi în România literară.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.