În apărarea umanioarelor


Mircea Mihaies Foto Cartea romaneascaExistă mai multe feluri de a extermina redacția unei reviste. Pe cea mai brutală, odioasă, atroce, inumană am văzut-o, aproape în transmisie live, în capitala Franței. Dar există și forme nesângeroase de a te descotorosi de o revistă care, măcar ca perversitate, rivalizează cu asasinatele de la redacția Charlie Hebdo. Înainte de a vorbi în amănunt despre acest subiect, am să citez cuvântarea rostită în fața studenților unei prestigioase universități din Statele Unite de către unul din protagoniștii întâmplărilor pe care le voi relata. E vorba de Leon Wieseltier, care, în momentul când se adresa „tovarășilor întru umanioare” îndeplinea funcția de editor literar al faimoasei reviste The New Republic:

„A existat vreodată un moment în viața Americii în care umanioarele să fie mai puțin venerate și a existat vreodată în viața Americii un moment când umanioarele să fie mai necesare? Sunt deosebit de onorat să mă adresez vouă în această dimineață, pentru că de câțiva ani văd în implicarea de partea umanioarelor un act de sfidare intelectuală, de dizidență culturală.

Asistăm de mai multe decenii la o constantă și revoltătoare denigrare a înțelegerii umaniste și a metodei umaniste. Trăim într-o societate îmbătată de tehnologie și guvernată cu o voioșie dusă până-n pragul amețelii de valorile utilității, vitezei, eficacității și confortului. Mentalitatea tehnologică, devenită punctul de vedere american asupra lumii, ne îndeamnă să preferăm întrebările practice în detrimentul celor de sens — să ne întrebăm nu dacă lucrurile sunt adevărate ori false, bune sau rele, ci cum funcționează. Rațiunea noastră a devenit o rațiune instrumentală. Ea nu mai e rațiunea filozofilor, cu străvechiul ei spor de ambiție intelectuală, ci credința că subiectele potrivite pentru gândirea umană sunt subiectele cele mai ample, și că mintea, într-un fel sau altul, poate răzbate până la înseși principiile vieții naturale și ale vieții umane.

Filozofia s-a diminuat sub influența slăbiciunii noastre pentru instrumentalitate — filozofia modernă americană a fost de fapt una din cauzele acestei slăbiciuni — și în general ea preferă să cârpăcească și să sfârtece. Mașinăriile cărora le-am devenit sclavi, absolut toate uimitoare, reprezintă cel mai mare atac asupra atenției umane petrecut vreodată: ele sunt instrumente ale risipirii spirituale, care ne fac să câștigăm în lărgime făcându-ne mai puțin adânci. Există gânditori, unii chiar reputați, dacă vă vine să credeți, care proclamă că sporirea exponențială a îndemânării computaționale ne va împinge în curând dincolo de finitudinea corpurilor și minților noastre, astfel încât, cum susține unul dintre ei, nu va mai exista nicio diferență între om și mașină. La Mettrie trăiește în Silicon Valley. Aceasta nu e, bineînțeles, o apoteoză a umanului, ci o abolire a umanului. Dar Google e foarte excitat de idee.

În universul digital, cunoașterea e redusă la statutul de informație. Cine-și va mai aminti că ea, cunoașterea, reprezintă pentru informație ceea ce e arta pentru kitsch — și că informația e o modalitate inferioară a cunoașterii, pentru că este cea mai exterioară? Un gânditor evreu din Evul Mediu timpuriu se întreba de ce Dumnezeu, dacă voia într-adevăr să cunoaștem adevărul despre totul, de ce nu ne spune direct adevărul despre totul. Răspunsul lui înțelept a fost că dacă ni s-ar fi spus direct ceea ce trebuie să știm, atunci noi, vorbind în mod strict, nu l-am cunoaște. Cunoașterea poate fi dobândită doar în timp și numai printr-o metodă. Iar aparaturile pe care le ținem în mâini ca niște dependenți ne desfigurează viețile mentale și în alte feluri: de exemplu, ele generează un număr de numere de neimaginat înainte, numere despre tot ce există sub soare, transformându-ne astfel într-o cultură de date, în care nicio activitate umană și nicio expresie nu e imună la cuantificare, în care fericirea e un subiect al economiei, în care chinurile inimii umane sunt inadecvat transcrise în expresii matematice, furnizând noi iluzii ale clarității și noi iluzii ale controlului.

Sclipicioasa noastră epocă tehnologică este și o sclipicioasă epocă a scientismului. Scientismul nu e același lucru cu știința. Știința e o binecuvântare, scientismul e un blestem. Știința, adică lucrul făcut de oamenii de știință, e conștientă în mod acut și admirabil de propriile ei limite, și admite cu umilință caracterul provizoriu al concluziilor ei; scientismul e dogmatic și trafichează certitudini. Are la îndemână soluții pentru orice problemă, pentru că scientismul crede că soluția la orice problemă e ceva științific, astfel încât dă soluții științifice chestiunilor neștiințifice. Dar chiar și chestiunea locului științei în cadrul existenței umane nu e o chestiune științifică. Ci una filozofică, adică o chestiune umanistă.

Din cauza preferinței pentru explicații globale, scientismul transformă știința în ideologie, ceea ce este desigur o trădare a spiritului experimental și empiric. Nu există o necunoscută a emoției omenești sau a comportamentului uman care să nu fie înregistrată genetic și de care să nu dea seamă cu trufie biologia evoluționistă. E adevărat că mai nou gena egoistă a fost înlocuită de gena altruistă, care e mai simpatică, dar de condus continuă să conducă în mod tiranic tot gena. Scientismul liberal nu e mai atractiv din punct de vedere filozofic decât scientismul conservator, de vreme ce și el reduce cu aroganță toate tărâmurile pe care le locuim la un singur tărâm, și ne ispitește în credința că în sfârșit a sosit eshatonul epistemologic și că în fine știm ceea ce trebuie să știm pentru a manipula cu înțelepciune problemele omenești. Această credință e în mod invariabil falsă și uneori dezastruoasă. Devenim ignoranți ai ignoranței.

Astfel încât nu există în viața intelectuală a acestui ceas în America îndatorire mai urgentă decât opoziția la imperalismele gemene ale științei și tehnologiei și recuperarea vechii distincții — cândva contestată cu violență, apoi general acceptată, iar astăzi aproape complet uitată — dintre studiul naturii și studiul omului. Așa cum remarca odată Bernard Williams, „«umanitate» nu e doar numele unei specii, ci și o calitate.” Voi, care ați decis să vă dedicați studiului literaturii și limbilor și artei și muzicii și filozofiei și religiei și istoriei — voi sunteți servitorii acestei calități. Voi sunteți rezistența. Ați avut insolența să preferați calcului interpretarea și să recunoașteți că nu poți obține prin calcul o pictură validă, sau o pictură profundă, sau o pictură întreagă, și nici auto-interpretarea ființelor care suntem; și vă aduc laudă pentru asta.

Să nu credeți bârfele care spun că mergeți pe o cărare învechită. Dacă Proust a fost specialist în neurologie, nu aveți nicio nevoie urgentă de neurologie, pentru că-l aveți pe Proust. Dacă Jane Austen a fost o teoreticiană a jocurilor, n-aveți niciun motiv să vă dedicați teoriei jocurilor, pentru că o aveți pe Austen. Nu există alt zid de apărare în fața accelerării nebunești a conștiinței americane decât întâlnirea cu o operă de artă și experiența unui text sau a unei imagini. Voi sunteți reprezentanții, supraviețuitorii salvatori ai acelei întâlniri și ai acelei experiențe, și ai studiului serios al acelei întâlniri și al acelei experiențe — cu alte cuvinte, voi sunteți contracultura. Pesemne că azi cultura e contracultura.

Așa încât, ridicați capetele. Nu vă clătinați. Fiți foarte mândri. Folosiți noile tehnologii pentru vechile scopuri. Nu vă lăsați copleșiți de numere, care nu vor fi niciodată izvorul înțelepciunii. Apărând umanioarele, apărați onoarea unei civilizații care s-a fundamentat pe căutarea adevărului, a bunătății și a frumuseții. Pentru că atâta vreme cât suntem ființe gânditoare și simțitoare, ființe care iubesc și imaginează și suferă și mor, umanioarele vor fi indispensabile. Acționați, începând chiar cu această zi, ca și cum ați fi indispensabili societății în care trăiți, pentru că — fie că ea știe sau nu — sunteți.”

În articolul următor am să mă refer la impactul acestui text, ca și al altora scrise de Leon Wieseltier, asupra spiritului primar agresiv ascuns printre numere.

Articol publicat şi în revista România Literară.

Mircea Mihăieş

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.