Discriminarea – vedere dinspre progresiști

Recenta decizie a Curții Supreme a Statelor Unite de a pune capăt așa-numitei „discriminări pozitive“ la admiterea în universități a stârnit o enormă zarvă. Având deja o solidă istorie și răspândire, cuvântul discriminare prezintă dezavantajul de a atrage instantaneu atenția.

 

Oricâte adjective i-ai adăuga, el înseamnă unul și același lucru și în toate limbile pământului. DEX îl descrie astfel: „Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime”. Prin adăugarea calificativului „pozitivă”, definiția trebuie citită în felul următor: „Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat primesc anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime”. Despre conținutul juridic al termenilor drepturi și nelegitime îi invit să se pronunțe specialiștii în Drept. Eu mă mulțumesc doar să constat contradicția semantică: nu poți discrimina, adică să faci, potrivit moralei comune, un lucru rău, și, în același timp, să susții că acesta e bun („pozitiv”).

N-am să mă opresc nici măcar la evidența că discriminarea pozitivă nu e o acțiune inocentă: ea provoacă o inegalitate între cei cărora li se dă și cei cărora li se ia. Or, acest lucru afectează în mod direct și brutal ideea de egalitate. Nici măcar matematica nu-ți lasă o marjă prea largă de speculații: ori ești egal, ori nu ești egal. Tertium non datur. Știu că în lumea de azi simpla discutare a acestei chestiuni, chiar fără pretenția de a-ți impune punctul de vedere, e considerată criminală. Dar îmi asum acest risc. Sunt un adept necondiționat al procedeelor democratice și al egalității. Din acest motiv, orice promovare, orice avantaj dobândit în detrimentul altora, ce nu au la bază criterii clare, universal valabile, mi se par inacceptabile. Aceasta nu înseamnă excludere, ci respect pentru ideea de normalitate și decență.

N-am să intru în detaliile variatelor „discriminări pozitive”, pentru că ele au fost analizate în mii și milioane de studii. În Statele Unite, în jargonul corect politic, ele au fost rebotezate affirmative action, dar conținutul a rămas același, dacă nu chiar s-a radicalizat. E însă limpede că inechitățile sociale, segregaționismele și rasismele nu se anulează creând alte inegalități și inechități. Admiterile în facultăți – nodul discordiilor în discuțiile de față – nu pot fi puse pe același plan cu sărăcia, boala, injustiția socială și alte situații regretabile. Există, pur și simplu, domenii în care intențiile bune nu funcționează – de pildă, în sport, în spectacolele artistice de înaltă performanță și cam peste tot unde concurența e chiar rațiunea de a exista.

Las deoparte considerațiile personale și am să mă refer la decizia mai-sus invocată a Curții Supreme americane. Ea vizează unul din cele mai controversate subiecte privind viața academică. După cum se știe, începând cu anii 1960, sistemul public și de educație din Statele Unite a fost supus unui șir de transformări. Ele au încurajat deschiderea societății spre problemele grave cauzate de rasism. Sporirea diversității a devenit o obligație absolut legitimă, demnă de a fi sprijinită de orice individ care își merită denumirea de om. Așadar, în chestiune nu e un principiu ce asigură umanitatea speciei, ci efectele unor hotărâri care afectează negativ funcționarea instituțiilor și destinele oamenilor.

Totul a pornit de la doi tineri care au contestat dreptul universităților – în speță, Harvard și Carolina de Nord – de a folosi rasa drept criteriu de admitere în facultăți. În felul acesta, consideră petenții, se încalcă „articolul VI din Legea Drepturilor Civile din 1964”. Citit cu bună-credință, articolul se referă la orice persoană, indiferent de culoarea pielii, și nu doar la cei care se consideră, din diverse motive, discriminați: „Nicio persoană din Statele Unite nu poate fi exclusă, pe baza rasei, a culorii sau a originii etnice, de la participare și nu i se pot nega beneficiile și nici nu poate fi subiectul discriminării în cazul oricărui program sau activități care primește sprijin financiar federal.”

Anunțul Curții Supreme a creat instantaneu reacții violente din partea susținătorilor acțiunii afirmative, unul dintre cei mai vehemenți fiind chiar președintele Joe Biden. Într-un limbaj a la Trump, el a afirmat: „Aceasta nu e o Curte normală!” Lăsând de-o parte comicul involuntar (a-l auzi pe hăbăucul Biden vorbind despre normalitate e, într-adevăr, ceva amuzant!), deducem un lucru: Curtea Supremă a Statelor Unite ar fi „normală” dacă ar fi alcătuită exclusiv din membri cu vederi progresiste. În clipa de față, ea e formată din șase judecători cu o viziune conservatoare (numiți pe filieră republicană) și doar din trei democrați-socialiști.

Mai mult, Biden promite că nu va lăsa lucrurile cum au decis judecătorii, ci va face tot ce-i stă în puteri pentru a răsturna votul. Casa Albă s-a angajat deja să redacteze un ghid pentru universități, prin care acestea să fie sprijinite să aplice în continuare politicile de discriminare pozitivă de până acum. În orice altă țară, cuvintele și acțiunile lui Biden ar fi taxate imediat drept intruziune a executivului în treburile judiciarului. În America acestui moment, presa a murit și orice aberație prezidențială trece drept poziție publică legitimă.

Ministrul Educației, Miguel Cardona, consideră că universitățile americane au „pierdut un instrument foarte important prin care conducătorii ei asigurau diversitatea în campus”. Stranie aserțiune a unui politician care are și o oarecare carieră în domeniul educației! Din spusele sale rezultă că scopul suprem al educației ar fi atingerea diversității. Nu știe nimeni ce înseamnă cu precizie, dar liderii politici au făcut din ea o obligație cu aplicabilitate universală. Cu alte cuvinte, misiunea universităților nu mai e – așa cum s-a crezut vreme de secole – să creeze competențe, ci să asigure o distribuire pe criterii rasiale a locurilor din sălile de curs. Studenții nu mai sunt pregătiți în regim concurențial, ci pentru a deveni ființe conformiste, lipsite de inițiativă și originalitate, de al căror destin se ocupă un Big Brother omniprezent și omnipotent.

În toiul protestelor, s-a trecut cu vederea că decizia Curții Supreme vizează și un alt aspect deosebit de important: și anume, dreptul președintelui SUA de a anula datoriile făcute de studenți pentru taxele universitare. În contextul măsurilor luate după atacul din 11 septembrie 2011, Ministerul Educației a fost autorizat să stabilească facilități pentru personalul militar. Între acestea se afla și anularea datoriilor celor care au fost uciși, au suferit răni grave ori au dat faliment. Decizia a fost folosită ca precedent pentru a extinde măsurile, inclusiv în caz de stare de urgență. Profitând de faptul că în timpul pandemiei țara s-a găsit într-o conjunctură de urgență medicală, Biden l-a însărcinat pe ministrul Educației să șteargă, în mod arbitrar, fără vreun alt criteriu decât cel, vag, al diversității și cel, încă și mai vag, al „situației dificile”, datorii de aproape o jumătate de trilion de dolari.

Beneficiarii au fost câteva milioane de studenți dintre care doar un număr infim se găseau în reglementarea inițială, aceea referitoare la militari. Prin porțile larg deschise s-a strecurat, practic, oricine a decis să nu mai plătească banii împrumutați pentru a-și efectua studiile. Curtea Supremă a anulat acest drept abuziv dobândit al președintelui pornind de la constatarea că prin legea din 2002, cunoscută sub denumirea HEROES (Higher Education Relief Opportuni ties for Students) Congresul nu-l împuternicise în niciun fel pe ministrul Educației să anuleze datoriile studenților. Ceea ce echivalează cu o sancțiune dură la adresa lui Biden și a acoliților săi. Obișnuiți să semene discordie și să provoace conflicte ideologice, ei fac rău și atunci când pretind că fac bine: democrații au asimilat starea de urgență medicală cu starea de război.

Am simplificat, evident, un scenariu de o complexitate și duritate care amenință să adâncească și mai mult faliile în cea mai avansată democrație a planetei. Așa cum se întâmplă în numeroase cazuri, atunci când bunele intenții sunt deturnate din motive politice și nu au o bază rațională și democratică, ele sfârșesc prin a înrăutăți și mai mult o situație deja gravă. Ce nu înțeleg – ori refuză să accepte – ideologii egalitarismului orb și dur e că, deși nu suntem egali, există milioane și miliarde de feluri de a ne depăși condiția. Dar, ca și vina, salvarea e individuală. Suntem înzestrați, fiecare dintre noi, cu suficiente însușiri pentru a ieși din situații dificile. E inacceptabil, însă, ca binele nostru să se producă în detrimentul altora mai îndreptățiți decât noi să dobândească un beneficiu.

Soluția nu constă, așadar, în a reteza vârfurile piramidei, ci de a-i întări baza. Nu e suficient să ai un învățământ superior de elită, cum e cel american, iar școala primară să fie obligată – sub presiunea corecților politici radicali – să propovăduiască generalizarea analfabetismului. Prin ruperea lanțului firesc al evoluției școlii și prin distrugerea misiunii ei – aceea de a crea indivizi competenți, capabili să contribuie la dezvoltarea societății, și nu a unor nulități cu diplome –, politicienii și activiștii de toate soiurile au creat o contra-societate în care meritul și respectul sunt disprețuite. Ei au devenit cei mai periculoși agenți de distrugere a ceea ce William Faulkner descria cu patetism și măreție ca fiind rezultatul secolelor de „suferințe și sudoare ale spiritului uman”.

 

Articol publicat şi în România literară.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.