Muzica sferelor

Înapoi la argument. Patru dialoguri despre splendorile prea repede uitate (Editura Humanitas, 2023) e alcătuit din dialogurile purtate de Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în intervalul anilor 2002 – 2012. Volumul preia titlul emisiunii de mare succes a lui H.R.P. de la televiziunea publică. Un cârcotaș ar obiecta că nu toate temele abordate corespund noțiunii de splendoare, invocată pe copertă. Într-adevăr, prima secțiune din cele patru, Despre minciună, ură și seducție, abordează chestiuni care cu greu se circumscriu noțiunii ca atare (excepție făcând, poate, seducția). În fapt, există în această carte splendoare de la prima la ultima ei frază, și ea e dată de înălțimea demersului intelectual și critic la care ne fac părtași coautorii.

 

N-am să mă refer la expresivitatea nivelurilor suprapuse ale „poveștii“, la subterfugiile retorice puse la bătaie, la întrețeserea subtilă de tonuri și semitonuri, la complicitatea în pliurile căreia stă uneori la pândă ispita gâlcevii amicale și a șarjei erudite. Și nici măcar la spectacolul cuceritor a două inteligențe care se potențează reciproc pentru a ajunge la un rezultat surprinzător. Cu asta eram deja obișnuit, cunoscând arsenalul retoric, competența filosofică și talentul literar al protagoniștilor. Altfel spus, din punct de vedere al stilisticii discursului, succesul era garantat. Ceea ce m-a preocupat a fost să văd felul în care doi intelectuali români cu un profil atât de pronunțat, cu convingeri ferme și o capacitate redutabilă de a-și impune ideile renunță pentru o clipă la atuurile demonstrate în atâtea bătălii pe teme etice, politice, sociale ori filosofice. Cu alte cuvinte, am încercat să percep modalitățile prin care coautorii predau benevol la rastel însușirile care i-au făcut celebri în viața publică pentru a se transforma în heralzi ai unor fapte culturale a căror semnificație par s-o cunoască doar ei. Drept urmare, preocuparea lor devine o urgență, o obligație imprescriptibilă de a depune mărturie. De aici provine componenta acut confesivă a multora dintre pagini.

Ca structură, cartea se înfățișează oarecum asimetric. După o primă parte cu un pronunțat caracter de dezbatere filosofică, în care sunt analizate concepte, urmează trei secvențe, una mai electrizantă decât alta, centrate pe viața și opera unor intelectuali și creatori români ce ies din normă: Petru Creția, Alexandru Dragomir și Mircea Ivănescu. Dacă secvența inițială se circumscrie dialogului de extracție academică, ce lelalte trei cuprind elogii ce le transformă în formidabile exerciții de admirație – aș spune, în sensul anticioranian al termenului. Pentru singuraticul de la Paris, extazul presupunea și un dram de venin (nu mult, dar suficient să dea paginii o stranie și strălucitoare netezime), de amicală ricanare în fața evidenței. Era ca și cum Cioran era obligat să cedeze în fața unor certitudini și, a contre coeur, așternea vocabule menite săi provoace un fel de indigestie intelectuală. Mi-a rămas în minte începutul capitolului despre „gândirea reacționară“ a lui Joseph de Maistre, în care, din perspectiva „epocii lucide“ în care se plasează, Cioran afirmă: „Ştim că ne este contemporan tocmai în măsura în care-a fost un «monstru» și că e viu, actual, tocmai prin latura odioasă a doctrinelor sale“. Ca să mai dau un exemplu, din multele existente în cartea lui, am să menționez și unghiul din care vorbește despre Francis Scott Fitzgerald. Scriitorul american e glorificat pentru „faliment, singura lui mare reușită“.

Nimic din toate acestea în luările în posesie duse la îndeplinire de cei doi autori. Ceea ce ne propun ei aparține sferei atașamentului moral, nutrit de o rară capacitate emoționantă de a dezvălui misterul prin care niște creatori se ridică de la condiția de truditori la cea de maeștri. Pentru un cititor neatent, Liiceanu și Patapievici par a-și fi impus să treacă o serie de probe de umilință. În realitate, ei propun ceva mult mai profund: ne fac părtași la un proces de ucenicie retrospectivă asumată cu fervoare abia acum, când personalitățile lor sunt deja împlinite, când profilul le e limpede conturat pe canavaua culturii române.

N-am rostit întâmplător cuvântul fervoare. Tot ce se petrece în această carte stă sub semnul elanului intelectual, al ardorii nutrite de o combustie internă incandescentă, al însuflețirii date de sentimentul că autorii se pregătesc să dezvăluie un mister. Într-adevăr, niciunul din cei trei eroi ai dialogurilor nu sunt celebrități, în sensul obișnuit. N-au luat cu asalt, pe vremea când trăiau, televiziunile, n-au ținut pagina întâi a ziarelor și isprăvile lor n-au fost compensate cu lauri academici ori literari. Ei erau oameni privați, truditori semi-anonimi (sau, în cazul lui Alexandru Dragomir, de-a dreptul obscuri). Evident, în cercurile de specialitate li s-a recunoscut statutul de somități. Dar niciunul nu a ajuns la celebritatea unui Constantin Noica, mai ales după ce Gabriel Liiceanu a publicat Jurnalul de la Păltiniș.

Nu e o exagerare să vedem în demersurile de față reeditarea, în mic, a vastei operațiuni de proiectare a lui Constantin Noica pe firmamentul culturii române. Distanța temporală ne îngăduie să vedem (și să afirmăm) ceea ce, la data apariției Jurnalului de la Păltiniș, ar fi putut părea o blasfemie: și anume, că mitul Noica e, într-un procent decisiv, creația ucenicului său. Desigur, opera lui Noica, știința lui de carte formidabilă, gândirea de-o siderantă profunzime, scriitura de-o frumusețe unică îi aparțin în exclusivitate. În schimb, ridicarea lor pe un piedestal, mitizarea, i se datorează lui Gabriel Liiceanu. Toate calitățile marelui filosof, menționate mai sus, erau reale. Dar fără scânteia care să producă explozia, ele n-ar fi atins dimensiunea publică nemaiîntâlnită, care a transformat Păltinișul într-o țintă de pelerinaj comparabilă cu oricare alt lieu de mémoire de pe planetă. Celebritatea sa din anii 1980, imaginea cu care a rămas în istoria culturii române sunt cele construite de fascinanta aventură paideică narată de Gabriel Liiceanu.

Provocarea fundamentală, cel puțin pentru mine, e dacă cele trei portrete, admirabil realizate, de altfel, vor reuși să suscite vreodată emoția publică de la apariția, în 1983, a Jurnalului. E puțin probabil. Și asta pentru că România anilor 2000 nu mai are, cultural, nimic de-a face cu țara în care se stătea la coadă pentru a cumpăra cărți și în care scriitorii, muzicienii, pictorii și sculptorii erau adevăratele vedete ale vieții publice. Astăzi, ei au fost degradați la condiția de paria, acceptați de autorități doar când le sprijină programele politice, unele mai imbecile decât altele. Din acest punct de vedere, Gabriel Liiceanu, secondat cu entuziasm și competență de H.-R. Patapievici, se luptă cu morile de vânt. Iar efortul lor e cu atât mai demn de admirație, cu cât poartă pecetea amară a gratuității.

Reunite sub aceeași copertă, episoadele au, fiecare, drept pretext apariția unei cărți (Petru Creția și Mircea Ivănescu) sau încheierea publicării unui ciclu de volume inedite (Alexandru Dragomir). Drept urmare, ele conțin și foarte utile – adeseori palpitante – informații de culise, evocări pline de vibrație intelectuală și sufletească ale unor secvențe în care, din analiști, cei doi protagoniști devin martori implicați (singurii și ultimii) într-un spectacol magic al propagării frumosului în lume. De altfel, acest cuvânt, frumos, și sinonime ale sale brăzdează conferințele transcrise aici de la un capăt la altul. El vorbește despre misiunea pe care, în asumate puseuri don-quijotești, coautorii au îmbrățișat-o cu o pasiune și un abandon al sinelui care te lasă fără replică. Vorbind despre Creția, Dragomir și Ivănescu ai senzația unui năucitor ventrilocism, în care eroii respectivi ți se adresează dezvăluindu-ți, prin intermediul acestor ambasadori tardivi, intimitatea gândului ultim, revelându-și cele mai impenetrabile ascuțișuri ale minții și inimii.

În ciuda realizărilor excepționale, fiecare din personajele menționate reprezintă cazuri de ne-fructificare deplină a unor promisiuni uriașe.

Petru Creția a fost doborât de aparatura lingvistică ultra-sofisticată al cărei stăpân autoritar ajunsese, dovedindu-se incapabil să lase un opus magnum pe măsura înzestrării sale. Circumstanțele vieții personale au contribuit în mare măsură la ruinarea unei biografii intelectuale ce ar fi putut să se ridice la înălțimi nemaiîntâlnite. Dar, dincolo de asta, a existat mereu la Petru Creția o vocație a ratării, a ignorării cu bună-știință a pistelor ce l-ar fi putut conduce spre culmile profesiei. E adevărat, a fost un profesor eminent, a scris eseuri fastuoase pe marginea unor creații ale lui Homer ori Shakespeare, a tradus și a interpretat mari texte din latina medievală, italiană, engleză, franceză, greacă. Și totuși, era mistuit de o boală care s-a interpus în calea desăvârșirii lui publice. Știu, din contactele directe cu el, că Petru Creția s-ar fi vrut, mai presus de orice, poet. Încercările lirice au rămas însă departe de zona în care potențialul său uriaș ar fi putut produce minuni.

Cazul Alexandru Dragomir („gânditorul pur“) e încă mai dramatic. Destinul i-a fost frânt de evenimente exterioare: mai întâi, războiul, apoi instaurarea comunismului. După studii strălucite de filosofie în Germania și perspectiva unui doctorat cu Heidegger, Istoria i-a curmat orice șansă de manifestare normală într-o lume care cultiva cu asiduitate anormalul, devenind ea însăși o chintesență de absurd și ticăloșie.

În fine, Mircea Ivănescu, cel care a confiscat un pol al poeziei române contemporane (Nichita Stănescu și-l adjudecase pe celălalt), ne înfățișează cazul unui creator care s-a autosabotat cu un tragism și o candoare nemaiîntâlnite. Poetul i se înfățișează lui Gabriel Liiceanu, în discuțiile pe care le-au purtat, drept un Atlas care și-a luat pe umeri greutatea morții, absurde și sublime totodată, a celui pe care-l considera adevăratul și singurul geniu al familiei, fratele său, Emil Ivănescu, sinucis la douăzeci și doi de ani. Altfel spus, a ales „precaritatea ontologică“, identitatea subalternă, de purtător de torță în onoarea marelui dispărut. El s-a încrâncenat să evolueze, într-un cenușiu asumat cu voluptate, în penumbra lugubră a tragediei. Mircea Ivănescu a fost, într-un sens înalt, un locțiitor. Aș adăuga: un locțiitor metafizic.

O vorbă de încheiere despre „metodologia“ acestei cărți. Ceea ce surprinde, dat fiind naturile ofensive ale ambilor combatanți și invidiabila lor știință de carte, e absența cvasi-totală a polemicilor – fie ele și de substrat. De regulă, vorbirea la unison conduce la encomiastică, la o antantă din venele căreia a dispărut energia fecundă. Aici, dimpotrivă, avem un desăvârșit spectacol pe două voci. În planul apropiat, Gabriel Liiceanu are inițiativa. El introduce, ca într-o simfonie, motivele, și tot el le dezvoltă cu o pasiune ce nu evită, ci parcă îl caută dinadins, patetismul. Rolul asumat de Horia-Roman Patapievici e cel de „maestru de sunet“, care modulează, ca în corul antic, majorele și minorele unei muzici a sferelor pe care au privilegiul s-o audă doar cei aleși. Sintetice, profunde, perfect informate, intervențiile lui Patapievici fixează în formule memorabile un text, cel al lui Gabriel Liiceanu, care excelează, el însuși, în arta de a seduce, nu în ultimul rând, prin vraja verbului său.

Într-un cuvânt: o carte încântătoare și profundă, un model neo-paideic de-o irezistibilă persuasiune, pe cât de strălucitor și de emoționant, pe atât de improbabil în plină epocă de expansiune a barbariei.

 

Articol publicat şi în România Literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.