Setea de cunoaștere a Securității
Am citit cu o întârziere de zece ani o carte apărută în 2009, Constantin Noica în arhivele Securității, editată de Dora Mezdrea și însoțită de două prefețe, ale lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (Editura Humanitas). Nu întotdeauna lecturile întârziate sunt însă și… tardive.
Într-un anume sens, parcurgerea, astăzi, a unei asemenea cărți se dovedește mai folositoare decât în momentul publicării. În 2009, societatea românească părea să meargă în direcția bună, a căilor spre democrație și normalitate. Totul s-a prăbușit în vara lui 2012, în condițiile cunoscute, când două partide conduse de indivizi de teapa lui Victor Ponta și Crin Antonescu au decis să dea înapoi ceasul istoriei și să falsifice ácele busolei ce indicau Occidentul și prosperitatea garantată de acesta.
În 2009, documentele de arhivă despre care vorbesc puneau în evidență diferența dintre trecut și prezent. Astăzi, ele vorbesc despre identitatea dintre metodele Securității și emisiunile televiziune ale posturilor radicalizate întru dictatură și manipulare grosolană. În numai zece ani, arhivele Securității au suferit două transformări diametral opuse: pe de o parte, ele nu mai reprezintă un punct acut al interesului public, pe de alta, dau senzația că sunt de-a dreptul inocente prin comparație cu felul radical în care sunt anihilați astăzi adversarii celor de la putere. Oricât ar suna de lugubru ceea ce spun, documentele Securității emană o stranie senzație de credibil și adevăr. Lapidările prin televiziuni, presă și pe Internet sunt un amestec de grotesc, ură, minciună și dorință de exterminare a adversarului. Aici am ajuns: să-i comparăm pe turnători cu jurnaliștii ori „postacii” de pe Internet, iar comparația să fie net în favoarea turnătorilor!
Volumul menționat prezintă un interes deosebit la cel puțin trei niveluri. Primul privește Securitatea și metodele ei. Al doilea se referă la turnători și la profilul lor socio-moral. În fine, al treilea îl vizează pe Constantin Noica însuși. Să încercăm să deslușim, pe rând, ce semnificații conțin filele cărții din această întreită perspectivă.
Mai întâi, Securitatea. Dincolo de orice dubiu, a fost o instituție atotprezentă în societatea comunistă. N-am reușit să-mi dau seama, deși subiectul m-a preocupat, în ce măsură sinistra organizație reprezenta doar o transpunere a modelului sovietic de funcționare a sistemului represiv și în ce procent factorul local, „cutuma”, psihologia populației a modificat comandamentele „Comisiei pentru combaterea contra-revoluției și sabotajelor” (CEKA, ulterior NKVD și KBG), modelul tuturor serviciilor din lumea comunistă. Parcurgând documentele selectate de Dora Mezdrea din cele paisprezece volume de la CNSAS dedicate urmării lui Constantin Noica, între 1971 și 1978, te izbește impasibilitatea instituției. Oamenii (vorba vine!) se simțeau stăpâni pe țară, instalați întru domnie pentru eternitate. Nu se enervau, nu ieșeau deloc în evidență. Singura lor grijă era de a menține curat (așa cum înțelegeau ei curățenia) spațiul pe care-l apărau de elementele neconforme cu prescripțiile dogmei comuniste.
Parcurgerea formulelor rituale care deschid și închid documentele indică un înalt grad de birocratizare. În susul paginii figurează câteva elemente de identificare („sursa” și numele ei, data și locul, precum și o indicație privind statutul documentului: de obicei, „strict secret” și „exemplar unic”). În final, securiștii aveau grijă să menționeze cine e Constantin Noica, reamintind la nesfârșit calitatea lui de cercetător științific, de fost condamnat, precum și activitatea de legionar. Nu lipsește nici precizarea că este „lucrat prin D.U.I, pentru manifestări și scrieri ostile”. Ce mă uimește e lipsa aparentă de utilitate a uriașei munci depuse pentru suravegherea unui om (iar cazul Noica e doar unul din numeroasele citabile). Ce urmărea Securitatea, în afara lucrului evident că voia să știe tot ce făcea și gândea cel aflat în vizorul său? La urma urmelor, Noica tot și-a publicat cărțile, a călătorit în străinătate aproape de fiecare dată când a dorit, s-a întâlnit cu cine a vrut, inclusiv cu dușmani ireductibili ai regimului comunist, precum Virgil Ierunca și Monica Lovinescu.
Evident, o astfel de perspectivă e unilaterală. Documentele din volumul despre care scriu sunt „emanația” unei părți din structura stufoasă a Securității. Pentru o înțelegere deplină, ar trebui să știm ce se întâmpla cu „turnătoriile” celor care-l urmăreau pe filozof pas cu pas. Cine avea acces la ele? Ce decizii legate de Noica și de cei apropiați lui s-au luat pe baza informațiilor furnizate de fișele întocmite într-un stil definibil, în majoritatea cazurilor, drept neutru-informativ? Împiedicarea plecării din țară a filozofului, întors de grăniceri de la Curtici, pare a fi legată de o decizie a organelor de control vamal, și nu a Securității. Arareori, de pildă în 1973, ofițerii care-l urmăreau au primit misiunea de a-l „avertiza”. Au ieșit, altfel spus, din ipostaza de privitori prin gaura cheii, confruntându-se direct cu insul în care vedeau un personaj deosebit de periculos. Iată „punctele de atac” ale Securității: „În discuția cu el, ca avertizare, i se poate reproșa că, deși susține că este patriot, nu vine în mod sincer să discute, să facă relatări în problemele care interesează securitatea statului și pe care el le cunoaște și are suficiente astfel de probleme.” Apoi: „strânsa legătură pe care o are cu reprezentanți ai emigrației din Occident, alte persoane și personalități filozofice și culturale din străinătate, care îi expediază materiale”.
După cum se vede, Securitatea acționa cu o anume prudență, grijulie să nu-și trădeze sursele de informare, dar și arătând, în același timp, că știe absolut totul despre „obiectiv”. De pildă, faptul că „nu ne-a spus nimic nici înainte, nici după plecarea din țară” despre prietenii occidentali cu care s-a întâlnit, fie în România, fie în străinătate. În aceeași ordine a „avertizărilor” figurează și o chestiune sensibilă: „putem să-i spunem că deținem date din care rezultă că unii tineri vorbesc despre concepțiile și ideile pe care el le transmite la întâlnirile pe care le are cu ei”. Lovitura e cu dublă țintă: pe de o parte, să-l facă pe Noica să creadă că tinerii în care el vedea potențiali salvatori ai țării sunt, de fapt, la cheremul Securității, și, pe de alta, că organul represiv comunist cunoștea în amănunt conținutul operei sale de „antrenor cultural”.
Există surprinzător de puține amănunte despre viața privată a filozofului. Aflăm că „nu se înțelege bine” cu soția, Mariana, că are doi copii plecați în Anglia cu mama lor, Wendy Muston, că ține mult la nepoata lui, Simina. Lipsește cu totul un portret moral-psihologic explicit al personajului. Securitatea dădea impresia că o interesau doar aspectele concrete ale existemței. Primul se referea la faptul că Noica primea tipărituri din străinătate și că, mai mult de-atât, publica el însuși în Occident. Al doilea se concentra pe „influențarea negativă a tinerilor intelectuali”, iar al treilea viza „manifestările sale ostile la adresa politicii P.C.R.” Astfel de atitudini țineau de însăși esența gândirii noiciene și de comportamentul său cotidian. Din păcate, volumul în discuție nu reține foarte multe exemple în acest sens. Abundă, în schimb, situațiile în care Noica e înfățișat drept un patriot fără fisură, care apreciază realizările României socialiste și sunt citate opinii care indicau o „înaltă stimă” pentru viziunea conducătorului statului. Te și miri de ce era nevoie ca Securitatea să plătească o întreagă armată de ofițeri și turnători pentru a-l supraveghea îndeaproape…
Deși aparent impasibilă în îndepliniriea țelurilor ei, ce au transcens anii și deceniile, Securitatea nu era deloc leneșă. Pe lângă faptul că ținea permanent legătura cu un număr uriaș de informatori, a desfășurat frecvent descinderi la domiciliul filozofului și a întreprins în mai multe rânduri „percheziții secrete”. Ceea ce presune că instituția avea în subordine și personal specializat în astfel de operațiuni. Ele se desfășurau ca o veritabilă campanie militară: securiștii se asigurau că vecinii de palier ai lui Noica erau la serviciu și, mai mult de atât, uzau de tertipuri pentru a-i ține la locul muncă în timp ce „organul” scotocea prin biroul și dulapurile marelui gânditor. Involuntar, acțiunile acestea trădau una din bolile de structură ale comunismului și uneltelor sale: ilegitimitatea.
Nu rezultă aproape deloc din documente cât de inteligenți sau cât de proști erau securiștii. Probabil că IQ-ul lor nu diferea de cel al mediei oricărei comunități umane dintr-o anumită epocă și dintr-un anumit loc. E sigur însă că, inclusiv în interiorul Securității, se ajunsese la un grad avansat de impersonalitate și chiar de mecanicitate. Securiștii nu oboseau să întrebe, să sorteze și să arhiveze aceleași și aceleași categorii de informații. Erau niște maniaci ai detaliului, consumatori nesățioși de banalități crase și paranoici intratabili care vedeau grăuntele trădării în cele mai obișnuite gesturi ale ființei umane.
Până la urmă, Securitatea a fost forma supremă de întrupare a factorului birocratic dintr-un sistem totalitar generat, la rândul lui, de o ideologie a cadrelor, adică a gândirii surde și oarbe la rațiune. În mod ironic, se poate spune că ea a atins perfecțiunea tocmai pentru că, funcționând ca un sistem închis, s-a dovedit incapabilă să prevină motivul pentru care a fost creată: împiedicarea prăbușirii sistemului. Ba, dacă aplecăm urechea la scenariile conspirativiste, chiar a dat o mână de ajutor la căderea în prăpastie a acestuia.
(Săptămâna viitoare voi aborda celelalte două subiecte enunțate: turnătorii și imaginea lui Constantin Noica, așa cum sunt reflectate în dosarul său de urmărire informativă).
Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News