Semnele Primăverii de la Praga


Primăvara de la Praga a fost anticipată de o serie de evenimente și transformări de o crucială semnificație: îndepărtarea subită a lui Hrușciov în 1964, persecutarea intelectualilor disidenți (vezi procesul Sinyavsky–Daniel din 1966), ruptura sino-sovietică pe tema războiului din Vietnam.

 

În România, am avut Declarația din aprilie 1964, cunoscută ca documentul care rezuma politica lui Gheorghiu-Dej de autonomie față de Kremlin. Al IX-lea Congres (din iulie 1965) al partidului românesc n-a făcut decât să confirme această ambivalență politică: pe de-o parte, deschidere și autonomie externă (aproape de titoism); pe de alta, acapararea din ce în ce mai strânsă a puterii de către Ceaușescu și camarila sa. Dialectica destalinizării și desovietizării erau deci în plin elan în România la mijlocul anilor 1960, în vreme ce cursul câștigător a devenit evident numai după august 1968.

Dar ce anume se petrecea în Cehoslovacia în aceeași perioadă? După o destalinizare ambiguă, abundă crizele politice, sociale și culturale. Conferința Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci, din primăvara anului 1967, marchează ruptura dintre intelectuali și Partidul Comunist din Cehoslovacia. Apar și se produc multe alte acte de sfidare. Conflictul dintre comuniștii cehi și slovaci duce la prăbușirea unității la vârf. În ianuarie 1968, Dubček devine prim-secretar și, în decurs de doar câteva luni, ceea ce începuse ca un program pentru raționalizarea socialismului se dovedește a fi o strategie radicală pentru reformă instituțională. Liderii polonezi și est-germani se panichează în mod real și cer Moscovei să ia măsuri preventive.

Toate materialele de arhivă arată că intervenția se dorea a înăbuși complet acest experiment întru socialism democratic. Invazia din urmă cu 50 de ani a fost rezultatul temerii vechilor și osificatelor birocrații leniniste că exemplul cehoslovac ar putea fi contagios și duce, în cele din urmă, la prăbușirea imperiului comunist în ansamblu.

În România, în pofida unor declarații amicale vizavi de noua conducere de la Praga, Ceaușescu păstra puterea absolută. Mitul „rolului conducător” al partidului comunist era privit ca dogmă sacrosanctă. Din Programul de Acțiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia, publicat pe 5 aprilie 1968, doar câteva fragmente au ajuns în limba română. PCR a încercat să evite pe cât posibil să transmită știri despre abolirea cenzurii și coagularea unor asociații politice și culturale independente în Cehoslovacia. Când Ceaușescu s-a decis să-l reabiliteze pe Lucrețiu Pătrășcanu (1900 – 1954), el n-a făcut-o pentru a condamna vechile practici ale Securității, ci pentru a-și consolida propria poziție dominantă în cadrul partidului. Speranța de schimbare a fost viclean manipulată de către aparatul ideologic al PCR.

Aveam aproape 17 ani când un grup de intelectuali din Praga publica manifestul Celor Două Mii de Cuvinte, în vreme ce partidul comunist de la București alesese să ignore apelul la o pluralizare mai profundă și mai semnificativă a sistemului. Ruptura cu leninismul ca ideologie a rolului providențial al partidului unic n-a fost niciodată pe ordinea de zi la București.

Discursul lui Ceaușescu din 21 august 1968 a pretins sfidarea imperialismului sovietic doar pentru a-și întări profilul internațional de rebel curajos. În realitate, condamnarea invaziei a fost pentru liderul român doar o cale de a respinge ambițiile monopoliste ale Kremlinului. Pentru Ceaușescu, orice reformă autentică însemna „deviere de dreapta”. Eșecul Primăverii de la Praga a devenit alibiul lui preferat ori ce câte ori se cerea justificarea mitului unității de nezdruncinat a partidului, liderului și națiunii.

La aproape un an de la înfrângerea Primăverii de la Praga, a avut loc o conferință comunistă mondială care s-a ținut la Moscova. Partidele chinez, albanez, nord-coreean și iugoslav au boicotat evenimentul. În intervențiile lor, liderii partidelor italian și spaniol, Enrico Berlinguer (1922 -1984) și Santiago Carrillo (1915 – 2012) s-au distanțat public de conceptul sovietic de „suveranitate limitată” și au condamnat, încă o dată, ocuparea Cehoslovaciei. Într-un fel, acesta a fost momentul care a produs certificatul de naștere al „eurocomunismului”…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.