Rwanda, după un sfert de secol
După un sfert de secol de la consumarea sa, genocidul din Rwanda rămâne una dintre bornele definind barbaria în veacul trecut. Imposibil de topit în istorii cu happy-end, tragedia din Rwanda este capătul de drum al unui parcurs ce se confundă cu modernitatea însăşi.
Căci nimic nu este mai modern decât această căutare a purităţii etnice prin apelul la crimă şi la devastare. Epurarea şi exterminarea sunt două dintre strategiile familiare ale secolului XX. Politica genocidară a naziştilor este punctul culminant al unui efort ce ţinteşte spre apărarea comunităţii, prin eliminarea Duşmanului implacabil. Cruzimea este justificabilă în clipele în care raţiunea de stat prevalează asupra moralităţii, iată lecţia familiară pe care fanaticii hutu o aplică, fără ezitare, în Rwanda.
Tragedia din Rwanda este un portret nefardat al omenescului însuşi. În clipele în care constrângerile legii sunt suspendate, iar instinctele criminale eliberate, omul atinge acea bestialitate apocaliptică ce nu mai cunoaşte zăgazuri. Centralitatea violului şi a mutilărilor genitale în dinamica violenţei genocidare ţin de această dinamică a fanatismului pandemic. Femeia tutsi este un trofeu de război şi o pradă. Orice compasiune pentru inamic este o formă de trădare.
Recitite astăzi, depoziţiile din faţa Tribunalului Internaţional pentru Rwanda posedă o intensitate tragică care le face insuportabile. Alunecarea în infern este documentată minuţios, fără înflorituri de stil patetice. Răul se înfăţişează aşa cum este el îndeobşte: mediocru, barbar, amoral, contagios. Ura este, în Rwanda, materia primă din care se hrăneşte acest rău în perpetuă expansiune. Instigarea la genocid înlătură barierele şi promite un viitor curăţat de inamici. Fiecare cadavru este o treaptă spre o Rwanda omogenă etnic.
Jurisprudenţa Tribunalului Internaţional pentru Rwanda cuprinde aceste poveşti în care barbaria capătă trup. Autorii, instigatorii şi complicii la genocid se află faţă în faţă cu victimele şi cu vocile lor. Ceea ce pare, la o primă vedere, doar un articol de drept internaţional penal se tranformă în plasticitatea terifiantă a istoriei personale. Se simte, în multe dintre aceste depoziţii, timbrul unei disperări tragice ce o evocă pe aceea a lui Primo Levi: cum se mai poate reinventa omenescul după această şedere în infern? Fiecare dintre cazurile judecate de Tribunal este anatomia unei patologii morale justificate prin apelul la ură.
Primarul care orchestrează efortul de lichdare al celor pe care îi are în pază este parte din acest mecanism al descentralizării morţii: cei care, asemeni lui Akayesu, au acţionat spre a pune în mişcare instinctul barbariei nu resimt niciun fel de remuşcare. Cruzimea din Rwanda este una în economia căreia fanatismul deţine un loc central, de ingredient al terorii. Între primarul ce împinge spre moarte pe localnici şi ziariştii de la RTLM ce distilează mesajul urii simbioza este perfectă. Genocidul din Rwanda merge pe urmele pedagogiei naziste: dezumanizarea inamicului permite mobilizarea unui potenţial unic de violenţă. Rwanda înfăţişează imaginea unei intregi comunităţi etnice ce se contaminează cu acest morb exterminaţionist. Oameni de rând iau armele spre a ucide, jefui şi viola, ca parte a unui val sângeros ce acoperă întreaga ţară. Rwanda este, în lunile de pandemie genocidară, un domeniu al morţii peste care pluteşte spectrul patriei curăţate de Duşmanii impuri tutsi.
După un sfert de secol, reflecţia asupra genocidului din Rwanda este la fel de delicată şi de neliniştitoare. Alianţa dintre criminalitatea statului şi criminalitatea omului obişnuit este una dintre imaginile pe care evităm, îndeobşte, să le contemplăm. Drama din Rwanda ne obligă la un efort comun de introspecţie, spre a privi în adâncurile unei naturi umane ce deţine un abis insondabil al barbariei şi al ferocităţii. Căci ura este, întotdeauna, pregătită să erupă, asemeni unei magme vulcanice, spre a-şi începe înaintarea aparent de neoprit.
Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News