Ideologia absenței

Locuitori ai unei lumi inundate de etichete, rătăcim într-o magazie de lăzi goale. Am preluat prin simplă imitație și inerție scheme valorice, structurale și comportamentale din spații de top rămase departe. Trăim fără oprire o dedublare păguboasă între ceva ce totuși suntem, ceea ce recunoaștem și ceea ce este de fapt lumea în care trăim. O viață lipsită de asumare, implicare individuală și colectivă în rutină zilnică, dar mai ales la nivelul faptei și al recunoaşterii.

Fiecare generație are și modurile sale tipice de a rata în viața de zi cu zi ceea ce miracolul de a ne fi născut ne-a dăruit. A fi prezent, autentic, cu o identitate clar definită, asumată și practicată constant. Simplu și imposibil…

O colecție impresionantă de surogate au invadat masiv, minează grav viața individuală și colectivă în zilele noastre. Fără a fi murit deja, am încetat să existăm. Imităm așa cum respirăm, invadați de scheme de operare livrate direct, pe canale multiple, formule golite de conținut, menite să ne plaseze pe trasee prestabilite, desigur asortate cu tentații și până la un punct plesnind de “credibilitate”. O credibilitate masivă, atotcuprinzătoare, care înlocuiește credința!

Modurile și nivelurile, câmpurile în care credința se dizolvă până la dispariție în acești ani, dincolo de vârstă, educație, comunitate reprezintă un declin care, atunci când va fi recunoscut și asumat, va rămâne ca un reper jenant în istoria speciei. Desigur, acesta nu este sfârșitul lumii! Doar o secvență modestă în succesiunea monotonă a epocilor, mediocră prin conţinut, dar imprimată autoritar prin globalizare.

Revenind la politică și la România, ca la o “temă pentru acasă” (nu sunt în țară acum) am fost incitat să răsfoiesc câteva observații referitoare la mediul politic din perspectiva ideologiilor . O invitație ambițioasă, chiar sofisticată, către nimic. Mediul politic din România funcționează așa cum funcţionează… (întrebați la DNA), fără ideologii. Pare imposibil, dacă rămânem în limitele bunului-simț, cu o percepție școlărească, ușor conformistă, clasică și academică. Cum e posibil? Simplu.

Funcția primară a ideologiei este aceea de a defini o identitate distinctă și exprimabilă public, asigurând o poziționare subiectivă într-o diversitate practicată ca pluralism, reprezentare, competiție liberă și corectă. Nimic nu lipsește mai mult în lumea politică din România decât identitatea. O aglomerare de jucători abili, activi, uneori agresivi bântuind clădiri, piețe, pagini și emisiuni de prim-plan, afișând etichete, embleme și slogane lipite pe cutii goale. O lipsă acută de autenticitate susținută cu temperament și viclenie ieftină, menită să împacheteze o absență majoră. Tocmai lipsa de identitate. Cum poți să fi autentic fără a te autodefini, asumă și exista curent printr-o identitate?!

Desigur, poți fi multe altele. Aici e calea spre nimic. Poți să fii traseist de mare viteză, în direcții multiple. Poți fi corupt pe multiple planuri, cu multiple complicități și conturi. Poți târgui alianțe profitabile și efemere numai bune pentru a fi înlocuite. Poți vinde țara cui îți bagă un cont, în Dubai, sau te scoate din belea la momentul potrivit. Poți să te lași racolat la nivel de zâmbet și declarație sincer-mincinoasă în diverse rețele cu largă răspândire și harnice. Poți aproape orice. Rahat! Să fie asta traducerea “libertății” din logica “lumii noi”?!

Desigur, niciodată politică nu a fost 100% obsedată de autenticitate, de responsabilitate, de dăruire de sine în beneficiul nației. Să nu fim naivi. Deşi, privind în jur, nu pentru puțini, naivitatea rămâne un confort lejer până la limita stupidității. Stupiditatea colectivă persistentă rămâne o dimensiune de bază a lumii în care trăim și o resursă de bază a politicianismului curent. Audiență, ieșiri la festivități, la vot, tăcere colectivă masivă în momente critice și absență colectivă atunci când alții mor. Diverse cauze, surse, contexte.

Dar care ar fi configurația absenței în domeniul virtual al ideologiei pentru mediul politic din România? Era să spun “românesc”. Întrebare aparent ciudată, căci la noi ideologia este doar propagandă. Face vorbire, are replică, adesea strigă, iese la scandal, inventează viitorul, anunță catastrofe, crează personaje, retrezește frici, trimite în trecut și în viitor. Ș.a.m.d. Adesea nicăieri.

Revenind la zi. “Clasa politică” actuală nu resimte nevoie de ideologie. Adică, de un set distinct și diferențiat, asumat și practicat în mod curent consecvent, de principii, norme și valori prin care la nivel personal (ca membri), la nivel de organizație (ca prezență instituțională), eventual ca mișcare (cu prezență colectivă extinsă) să trăiască interior, să exprime direct și spontan chiar să militeze în spațiul public cu limpezime și curaj, la putere sau în opoziție, o identitate clar definită. De neconfundat. Politicienii din România actuală rânjesc discret sau zâmbesc ironic – dacă sunt la TV, când aud de așa ceva. Nu au nevoie, nu resimt o apăsare interioară pentru o credință dedicată unui ideal, pentru un culoar ideologic distinct, asumat și practicat simplu și fără echivoc. Liberal, conservator, socialist, comunist, naționalist și altele. Poate, alții… Absența acestei nevoi, ca practică și trăire interoară, ca implicare subiectivă calificată, exercitată prin funcție dar mai ales la nivel colectiv are o urmare banală. Dar fatală… Contaminează profund, continuu și fără orizont prezența, determinarea și până la urmă, influența efectivă în momente de răspântie. Nu degeaba, colecția momentelor de răspântie, în România post-comunistă este mai curând jalnică.

De aici și incomoda întrebare cu privire la efectul direct și prelungit al absenței identității din mediul politic românesc în ultimul deceniu. Simplu, această absență identitară se regăsește curent, profund și acid nu doar la nivel de asumare, clar, vizibil și explicit în practica uzuală, în mod curent, în instituțiile statului (Primării, Parlament, mai ales în guvernări de pomină. Despre Președinție, sugerez să păstrăm un moment de tăcere, poate de reculegere.

Care ar fi mecanismul care generează și exprimă curent, în realitatea românească acest clivaj? Prăpastia dintre “politicianul” din România și colecția de identități politice consecrate. Dintre o ideologie asumată organizaţional și practica efectivă în viața curentă?

Este momentul, după ani și ani de ambiguități și ratări, să limpezim lucrurile. Câteva clivaje sunt de neignorat. Clivajul dintre curentele ideologice contemporane, recunoscute și practicate pe alte meleaguri, și distribuția efectivă, la multiple niveluri în spațiul românesc. Dincolo de festivități, vizite la București și alegeri.

În primii ani după prăbușirea oarecum subită a sistemului comunist-ceaușist, radicalismul politic a fost manifest și vizibil pe diverse planuri. Un radicalism de resuscitare a curentelor şi formulelor politice consacrate.

Asumări individuale și colective, reveniri onorabile pentru supraviețuitori ai României interbelice, combinate cu o “Piață a Universității” pe cât de spontană, pe atât de confuză în deschideri și capacități, pentru o Românie fără de orizont, implicare și leadership. Aveam atunci o criză greu de perceput, dar profundă și efectivă a realității. O terfelire a pachetelor ideologice cunoscute dar formale, fără ecou colectiv și deja fără asumare partidista efectivă. O temă care ar merita detaliere…O naștere fără botez. Subită, pe un spațiu amorf între leninismul falimentar și capitalismul grăbit la o colonizare strategică, pe cât de amplă în ținte, pe atât de sumară în abordări.

De aici, un deficit funcțional perpetuu și profund, cu o prelungire fără sfârșit între modelul valoric formal prezent și ambițios practicat în Occident și formulele improvizate, superficial aplicate și păgubos resimțite în spații postcomuniste… La nivel organizaţional, partidele, la nivel public, la nivel de reprezentare, în comunicarea și dezbaterea curentă.

O întrebare, ușor jenantă: de câți ani au avut nevoie românii, după prăbușirea “epocii Ceaușescu”, să devină cetățeni? Presupun că știm ce înseamnă a fi cetățean. Poate ar fi de studiat atent această geneză marcată de un avort repetat, ca re-generare iluzorie a societății românești, dincolo de dinamică sterilă și păguboasă a mediului politic, la nivel individual, familie, comunitate, naţionalităţi, regiuni. Merita să reevaluăm şi să clarificăm. Ştie cineva?

Tema dominantă care a marcat masiv, profund, determinant preocuperea colectivă şi toate guvernările din ultimii 25 de ani rămâne pomana. Pomana.

Adică, la ce distanţa între stările structurale, deschiderile posibile şi iniţiativele responsabile, gestiunea guvernării s-a axat pe pomana populistă vulgară sau pe încercări sumare şi ipocrite inspirate de F.M.I., U.E. şi alţi parteneri strategici sub pretextul unei intrări pe culoarul global? A face trotuarul pe acest culoar a devenit o poziţionare de rutină. Ce identitate iese din aceasta? O identitate pentru care ideologia rămâne doar ca o hârtie igienică.

Pragul critic, cel mai adesea falimentar, vizează raportul între gestionarea populistă a treburilor publice şi identitatea politică. Avem aici o prăpastie de toată frumuseţea. Monument al naturii politice din ’89 până în prezent. Care prezent  Avam prezent ? Vorbim de guvernare liberală, social-democrată… Oare? Nu cumva, toţi sunt la fel, doar pe gard scrie “Leopardu’ ”? Înăuntru e un motan șmecher negociind la telefon.

Cea mai dură rutină, cu impact masiv asupra evoluției jalnice a societății românești în ultimii 25 de ani,șade în traseism. O etichetă simplă, clară și autentică pe crucea comemorativă a intervalului, în cimitirul politicianismului românesc dintotdeauna. Traseim, traseim… Flăcăii care se simt bine în orice dormitor. Lideri într-o Românie uitată, abandonată, vândută.

Cum e posibil?! De unde atâta absență identitară?! Ceva mândrie? (Hopa! Nu aia proletară…) Tema e simplă. Acces și surse proprii, derivate dintr-o experiență la faţa locului, sau dimpotrivă. Accesul la cultura politică alternativă oferită de capitalismul global victorios asupra sistemului comunist falimentar a fost amplă, pe surse multiple, eforturi semnificative și nu de puține ori autentice în intenție și abordare.

Dar iată sfidarea! De unde atâta clasă politică proaspăt născută, educată, antrenată, implicată pe bune, într-o cultură politică prodund diferită, cu structuri instituționale și provocări de o mare diversitate, cu prestații curente, zi de zi, nu ușor de asigurat, de onorat, de urmat în timp? Sindromul “Fast Food Democracy” reprezintă una dintre cele mai jalnice cacealmale ale secolului al XX-lea. Dincolo de efortul superficial la modernizare efectivă a factorilor implicați din țările fostului “lagăr comunist”, prin implicare adesea formală și ipocrizie subtilă, chiar țările de baștină a democrației burgheze contemporane am exersat în acest interval noi formule ale “democrației virtuale” care bântuie chiar și prin capitale de renume ale Occidentului.

Ceea ce frapează la noi, la nivelul clasei politice, în topurile “leadership”-ului efectiv, influent, este tocmai incultura politică profundă în raport cu democrația în sensurile ei principiale, relaționale și practice. Când te mai întreabă cineva de ideologie, de ideologia asumată, trăită și practicată, îți vine să râzi. Un râs amar. Pentru că ne costă la modul comun și la nivel de sistem.

Apare un aspect important, o întrebare amară. De ce oare, oameni bine educați, mult umblați în lumea globală, recunoscuți pe merit în domenii de interes strategic, stau de-o parte, nu se bagă în politică? În viața politică actuală, efectivă. Avem în 2016 câțiva care, mascaţi în “Guvernul tehnocrat”, au intrat în teren pentru a da un “time out” mediului politic uzat, fragmentat și profund expirat la doi pași de alegerile locale și parlamentale. Halal demers! Ce va ieși de aici?

Parcurgem oare, la nivel individual și colectiv, comunitar, în structuri aparent organizaționale, un test electoral, de fapt un test național, complet lipsit de identitate valorică, de credință colectivă și de implicare civică, tot mai îmbrâncit către nicăieri? Vom trăi din nou o experiență, pe cât de amplă, pe atât de surprinzătoare, în “România care este”, a ideologiei absenței ca mod de a fi, dar a nu deveni, de a bate pasul pe loc într-un spațiu global tot mai marcat de evoluții haotice și nu lipsite de riscuri tot mai grave şi diversificate? O absență colectivă pe cât de amplă, adâncă, pe atât de atotcuprinzătoare și nu lipsită de urmări.

Să fiți sănătoși!

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News