Amurgul patriarhului cominternist


Cariera lui Petre Borilă este dovada că regimul comunist a fost unul ostil oricărei valori reale și că s-a bazat în acțiunile sale pe fanatismul nețărmurit al unor personaje mediocre sau chiar sub-mediocre intelectual și anesteziate din punct de vedere moral.

 

Aplicând una din zicalele sale favorite – să tai pisicii coada și să o lași să creadă că e pisică –, Ceaușescu l-a menținut pe Borilă în Comitetul Executiv, dar nu l-a acceptat în Prezidiul Permanent, adevăratul succesor al Biroului Politic. De asemenea, l-a numit membru al Consiliului de Stat, o poziție care nu cerea niciun efort, dar era generatoare de imense privilegii. În 1966, Ceaușescu i-a decernat ordinul „Tudor Vladimirescu”, clasa I. Dincolo de antipatiile personale reale, între cei doi funcționa solidaritatea de sectă, erau amândoi devotați aceleiași „cauze”: întărirea, prin toate mijloacele, a dictaturii comuniste în România.

Deși aprobase Declarația din 1964, Petre Borilă a privit cu suspiciune îndepărtarea de Kremlin. Bolnav de cancer, izolat, deprimat și emasculat politic, a vegetat, între un tratament și altul, în Occident, ca o amintire a timpurilor când PMR era o anexă docilă a PCUS. Noua generație a elitei comuniste îl privea ca pe anacronism jenant. Vechii camarazi, știind relațiile mizerabile dintre clanul Borilă și clanul Ceaușescu, îl evitau.

L-a detestat pe Hrușciov nu pentru că acesta impunea hegemonismul sovietic, ci pentru că denunțase cultul lui Stalin, eroul real al lui Petre Borilă (ca și al lui Dej și Ceaușescu). A locuit în anii ’60 pe strada Herăstrău, apoi s-a mutat într-o vilă nouă, pe bulevardul Aviatorilor, în clădirea unde azi se află sediul PNL. În ultimii ani de viață, a locuit pe strada Grigore Mora, într-o superbă vilă în care membrii familiei au continuat să trăiască și după încetarea sa din viață.

Dețin informații că i-a trimis lui Ceaușescu un memorandum în care critica virulent personalizarea puterii în mâinile urmașului lui Dej. Documentul nu a fost regăsit încă în arhiva CC al PCR. Fiul cel mare, Iura, de fapt fiul Ecaterinei cu un comunist iugoslav mort în război, adoptat de Borilă, a fost printre primii copii de înalți nomenclaturiști care au părăsit România comunizată. Au urmat alții, de la fiul lui Gheorghe Apostol, Gelu, la Lena, fiica cea mică a lui Leonte Răutu și la Zoia, fiica Ghizelei Vass. Fizician atomist, cu studii în Anglia, Valentin Ceaușescu a fost ales membru supleant al CC al PCR la Congresul al XIV-lea în noiembrie 1989.

Ironie a soartei: unii din copiii crescuți la Ivanovo, în școala specială a Cominternului, aveau să rupă cu doctrina în care părinții lor crezuseră cu mistică evlavie. Alții, precum Markus Wolf, au rămas până la capăt convinși că stalinismul a fost doar o deviere malignă de la proiectul pur al bolșevismului. Tania Pauker, măritată cu doctorul Gheorghe Brătescu, a fost extrem de critică la adresa comunismului. Adversar al dictaturii, Mircea Răceanu a fost condamnat la moarte de regimul Ceaușescu.

Iordana a studiat istoria artelor, a lucrat la Muzeul de Artă al RSR. Am fost coleg de clasă cu fiul cel mic, Vasile (Vasia), în perioada cât am mers la Liceul „Dr Petru Groza” (1958 -1963). Era impulsiv, imprevizibil, agresiv, asemeni lui Nicu Ceaușescu, cu care, de altfel, era prieten. La un moment dat, țin minte, Ecaterina Borilă a venit și ne-a spus să îl tratăm pe Vasia ca pe orice alt coleg.

În pofida aparentei modestii, Borilă suferea de o mare vanitate, se credea, precum ceilalți lideri comuniști, uns de Istorie. Mama mea mi-a povestit o scenă simptomatică. Era în 1966, Borilă a invitat la el acasă, la o „masă tovărășească” circa douăzeci de foști voluntari din Spania (tatăl meu a preferat să nu meargă). S-a ciocnit șampanie, s-au rostit toasturi. A luat cuvântul, între alții, Petre Mihăileanu, un timp director al Editurii Științifice, care a vorbit despre figurile proeminente ale Cominternului din Brigăzile Internaționale. I-a pomenit pe André Marty, comandantul Brigăzilor, și pe Luigi Longo (Gallo) comisarul politic, ulterior secretar general al PC Italian. Borilă s-a înnegrit la față. Mihăileanu uitase să-i pomenească numele. A urmat o tăcere penibilă. Mihăileanu îl uitase și pe sinistrul Vittorio Vidali (Carlos Contreras), organizatorul asasinării lui Andreu Nin la Barcelona și a lui Lev Troțki în Mexic.

Devotamentul de-o viață al lui Borilă a fost pentru dogma marxist-leninistă, pentru utopia criminală a comunismului de tip sovietic. Nu era un idealist, dacă idealism înseamnă o credință înnobilată de sentimente umane. Idealiști au fost alții, și nu mulți: Tudor Bugnariu, Petru Năvodaru, Grigore Răceanu, Carol Neumann. Prieteniile sale erau strict politice. Era un fanatic. A condus instituții-cheie, inclusiv Ministerul Controlului de Stat, un instrument de terorizare a aparatului guvernamental.

Era mărginit, lipsit de cultură generală, un diletant care, asemeni celorlalți membri ai Biroului Politic, credea că simplul fapt că avea origine proletară îl îndrituia să se pronunțe în orice domeniu. Cariera lui Petre Borilă este dovada că regimul a fost unul ostil oricărei valori reale și că s-a bazat în acțiunile sale pe fanatismul nețărmurit al unor personaje mediocre sau chiar sub-mediocre intelectual și anesteziate din punct de vedere moral.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.