Artistul sonor
Prin clasa a VI-a, la cenaclul școlii, am fost martorul unor „exerciții lirice” de nivelul celor considerate azi „noua poezie”. Evident, limbajul de acum e mai „îndrăzneț” (ca să nu spun „porcos”), dar structura e la fel de sfrijită.
Am participat acum câteva săptămâni la un show „literar-artistic” (cum altfel să-i spun?) intitulat „Literary Death Match”. Ideea spectacolului îi aparține lui Adrian Todd Zuniga.
Într-o formulă relaxată, doi sau mai mulți scriitori sunt invitați într-un ring, unde-și citesc/ recită/ șoptesc/ mormăie/ interpretează/ cântă/ răcnesc producțiile, iar un juriu le evaluează prestațiile. Nu doar pe cele propriu-zis literare, ci și prezența scenică și performanțele tehnice ori sportive. Finalmente, câștigătorii de etapă sunt supuși unui mic test de cunoștințe literare, bazat pe titluri de cărți și nume de autori. Totul se încheie într-o veselă debandadă, spre amuzamentul participanților și-al spectatorilor.
Experiența zecilor de „competiții” pe care le-a organizat în toată lumea (cea de la Timișoara a fost a șaizeci și treia) i-a permis lui Zuniga să preia din mers orice sugestie și să dea o turnură grațioasă chiar și inevitabilelor imperfecțiuni ale actanților (dicție deficitară, mici desincronizări sonore și vizuale, mărunte derute comunicaționale imputabile formatului bilingv etc.). Am văzut, la plecare, oameni mulțumiți că au participat la ceva inedit, surprinzător și, finalmente, plăcut.
Parte a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, aflat la ediția a VI-a, organizat de Oana Boca-Stănescu, Ioana Gruenwald, Oana Doboși-Potcoavă, Raluca Selejan și Robert Șerban (președinte), „Literary Death Match” a contribuit la diversificarea unui format aproape „clasic”, axat pe lecturi și comentarii.
N-am să fac aici o cântărire a evenimentului ca atare – am fost unul dintre membrii juriului care a „notat” prestația a patru poeți tineri: Vasile Leac, Livia Ștefan, Cosmina Moroșan, Vlad Drăgoi. Am să vă împărtășesc însă o mică revelație pe care am avut-o cu acest prilej. Ea se referă la peisajul literar mai larg și la conflictele din ultima vreme dintre o generație autodeclarat „insurgentă” și poeții „tradiționaliști”, adică cei care încă își scriu textele respectând regulile privitoare la sens, sunet și ritm (ca să invoc elementele definitorii ale genului).
Poezia este întotdeauna o întoarcere (așa cum indică semnificația latină a cuvântului versus), pe când proza/prosus e o „deplasare (drept) înainte”. Aici cred că se află punctul de ruptură între ceea ce ne-a oferit până acum lirica și ceea ce este prezentat sub acest nume de grupuri tot mai numeroase de persoane care se autointitulează poeți. Poezia explorează, pe baza însușirilor estetice și ritmice ale limbajului, adâncimile, sensurile, ascunzișurile minții și ale sufletului. Ea este o repliere, o întoarcere spre sine a sensibilității, a limbajului și a gândirii. În schimb, cam tot ce se produce în „lirica” românească a momentului e o fugă înainte, o forțare a semnificației cu ajutorul unor arte surori – imaginea și sunetul. Nu e de mirare că nu vor să audă de breasla scriitoricească – ba chiar dau cu pietre în ea ori de câte ori au prilejul. În adâncul lor, ei știu însă că nu vor fi niciodată nici poeți, nici scriitori. Ei sunt artiști sonori.
Evident că nimic din ce vedem astăzi pe la festivaluri, cenacluri, nimic din ceea ce e „livrat” prin cafenele, librării ori baruri drept poezie nu excelează prin noutate. Exhibiționismul a fost încă de la începuturi o componentă a actului poetic. De la imaginea idilică a bardului care-și însoțea cuvintele de instrumente muzicale (lira/harfa, chitara, fluierul etc.), la posesorii de super-ego-uri care-și „bubuiau” creațiile în fața stadioanelor pline (Dylan Thomas ori Adrian Păunescu), istoria culturală abundă în încercări de a dobândi succesul prin sfidare și ademenire. Din acest punct de vedere, ne aflăm în termenii stabiliți cândva, într-o parodie, de către Marin Sorescu: „Găina oua iar – / Și-l învelea-n ziar/ «Un ou e muncă, dragă,/ Nu cumva să se spargă»/ Grivei – știa cuibarul –/ Venea, citea ziarul,/ Chiar îl mânca – cu ou – / Zicând/ «Nimica nou»”. În mod semnificativ, textul se intitula Blazare. Și, într-adevăr, cam aici ne găsim: condamnați la epigonism, artiștilor recenți le mai rămâne doar șansa caricaturii.
Am citit în ultimele zile (pe Internet, pentru că volumele nu circulă deloc) sute de poezii ale unor autori din generația tânără – oameni între, să zicem, douăzeci și cinci și patruzeci de ani. M-am axat pe numele de oarecare notorietate, conștient, totodată, că există și inși pentru care poezia e și altceva decât urlet, expresie a frustrării și obscenitate. Senzația, pe ansamblu, e una de precaritate a mijloacelor artistice, lâncezeală, monomanie, pițigăieli stridente, stereotipii tematice, deșeuri lingvistice reciclate, cuvinte captate aleatoriu, „în priză directă” (SRI-ul o face mai bine!), suprarealism rahitic, pauperitate lexicală, debilitate a instrumentelor retorice și nulitate a ideilor. Parc-aș fi coborât vertiginos în timp, ca și cum câteva decenii de lecturi din marea poezie a lumii s-ar fi evaporat. Prin clasa a VI-a, la cenaclul școlii, am fost martorul unor „exerciții lirice” de nivelul celor considerate azi „noua poezie”. Evident, limbajul de acum e mai „îndrăzneț” (ca să nu spun „porcos”), dar structura e la fel de sfrijită. Vorbind „pe șleau”, autorii se înscriu, docil, pe culoarele conformismului plicticos și ale schematismului subminat de meschinărie.
„Poeții” de azi cultivă un fel de impertinență lingvistică, afundându-se în văgăunile unde maneaua își dă întâlnire cu tânguirea lacrimogenă de cartier. Impresia e de paraliteratură scrisă de chivuțe care trag gros, prea gros, cu bidineaua pe pereți strâmbi și de fanți chinuiți de înțepătura unui liubav pogorât peste ei tocmai când își făceau de lucru cu acul și seringa.
Indiferent de punctul de pornire, tot la sex se ajunge. Sigur că poți ignora o întreagă tradiție a „simțirii erotice pe versuri tocmite” (bibliografia e enormă, însă am să le cruț efortul lecturii comparative). Dar e păcat. Păcat și fraudulos în același timp. În fapt, ei vând unui public neinformat, pe post de prospătură, o marfă râncedă.
N-am să insist asupra acestui aspect, rezumabil la o singură chestiune: în ce măsură e relevantă în actul comunicării componenta estetică? Pentru unul ca mine, e esențială. Pentru „creatorii” (de fapt, performerii) de azi ea este irelevantă, futilă, prăfuită, ridicolă, expirată. Nu e nicio tragedie în asta. Dar separarea apelor invită măcar la definirea termenilor. Nu sunt chiar atât de retrograd încât să afirm că ceea ce fac ei nu e creație. Poate că e. Dar nu e, cu siguranță, poezie. Din acest motiv, mulți dintre ei privesc cu nedisimulat dispreț, ba chiar cu ură, înspre cei care se încăpățânează să creadă în artele poetice din tratate și enciclopedii. Dar să nu se iluzioneze că forma lor de exprimare ar fi cu adevărat nouă. Da, ei, ca persoane, sunt „noi”, dar formulele declarate ca nemaivăzute și nemaiîntâlnite sunt demult fumate. Ele îi scot din zona poeziei și îi plasează în fundătura artei sonore. Relația cu poezia e la fel de consistentă (citiți: inconsistentă) ca aceea a autorilor de instalații („artiștii vizuali”) cu pictorii, sculptorii, desenatorii ori gravorii.
E adevărat, se folosesc de cuvinte. Dar ele sunt atât de prizărite, încât trebuie sprijinite în cârjele unor „arte” surori: muzica, gestica, efectele de lumină, ba chiar gadgeturi electronice și instalații vizuale. Or, asta dă impresia de happening (formulă la modă cam tot în vremea copilăriei mele), de experiență consumabilă pe loc, ce nu lasă nicio urmă. De îndată ce artistul sonor închide gura, se aneantizează și opera. E triumful efemerului, al improvizației, al trăirii pe „repede-nainte” – ceva comparabil cu îngurgitarea cu nemiluita a produselor de pe banda rulantă a unui chioșc de fast-food. Tristul paradox e că, deși se vor postmoderni, sunt condamnați la o perpetuă premodernitate. Cauți la ei tinerețe, dar constați că sunt niște bătrânei expirați înainte de vreme. Puțină grație, multă scleroză.
Sigur că e și ceva orgolios în acești burgeri înecați în ketchup: odată ce și-a încheiat numărul, artistul sonor se crede – o arată gestica nătâng-fudulă și privirile înfumurate aruncate spre spectatori – egalul faraonilor care pretindeau să fie îngropați împreună cu caii. Păcat de harnașament.
Articol publicat și în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News