Revolta, ruina (1)

mircea_mihaiesAtribuirea Premiului Nobel pentru literatură lui Bob Dylan l-a adus – nu chiar întâmplător – în discuţie pe Leonard Cohen. Competiţia pentru titlul de cel mai bun „lyricist” al muzicii actuale nu e nouă, dar ea a fost relansată cu un fel de furie mocnită atât în presa „quality”, cât şi pe internet.

 

Reproşul cel mai frecvent a fost unul de tipul: „Dacă tot voiau să premieze un «textier», măcar să fi premiat unul care a scris şi cărţi adevărate!” Fireşte că m-am bucurat că numele lui Cohen a fost adus în discuţie, deşi nu mă aflu în tabăra celor care-l detestă pe Dylan.

Dimpotrivă, cred că juriul Premiului Nobel a pus în evidenţă o mutaţie fundamentală din lumea actuală: ştergerea graniţelor dintre „cultura înaltă” şi „cultura populară”. În cartea mea dedicată romanului Ulysses am marcat această evoluţie, ilustrând-o cu celebra fotografie în care Marilyn Monroe citeşte absorbită capodopera joyceană. În mod subtil, se producea un „transfer de prestigiu” între autorul faimos pentru cvasi-ermetismul creaţiei sale şi diva ce întrupa cinematografic creaţia de masă. Transformarea ulterioară a cultului dedicat lui Joyce într-o sărbătoare planetară centrată pe „Bloomsday” – şi-n care rolul autorului şi-al cărţii sale e minim, adeseori de simplu pretext pentru saturnalii cu pretenţii culturale – constituie o metaforă grăitoare a felului în care pătrunde astăzi literatura în conştiinţa cititorilor.

În acest context, apariţia, în 21 octombrie 2016, a noului album al lui Leonard Cohen (şi ce album!) reprezintă o neaşteptată… relansare a competiţiei. Ajuns instantaneu în vârful clasamentelor de vânzare a discurilor, You Want It Darker (Columbia Records) radicalizează sentimentele ce constituiau deja marca etosului cohenian: melancolia, nevroza, durerea, angoasa, eşecul, disperarea mocnită, remuşcarea, frustrarea, moartea. Comentatorii muzicali s-au grăbit să declare că, de data aceasta, Leonard Cohen chiar ne-a oferit ultima lui producţie artistică. N-aş paria pe această ipoteză. Lucruri similare s-au spus şi la anterioarele lui compoziţii, Old Ideas (2012) şi Popular Problems (2014), impregnate cu un identic ton „testamentar”. Caz rarisim de creativitate exuberantă ce coincide cu amărăciunea amurgului, Cohen se aşează în linia ilustră a „marilor olimpieni”, din stirpea lui Goethe. Prezenţa morţii este o dominantă a creaţiei lui. Împrietenirea cu ea a reprezentat o tehnică de supravieţuire şi un prilej de sondare a limitei: viaţa (şi creaţia) nu pot exista decât în apropierea primejdioasă a ceea ce ameninţă să modifice iremediabil şi să distrugă.

Oboseala existenţială şi revolta fără obiect au alcătuit coloana vertebrală a întregii creaţii a lui Leonard Cohen. Acum, ele devin subiect de meditaţie, de autoreflecţie, de afirmare tăioasă („I’m angry and I’m tired all the time” / „Sunt mânios şi istovit fără-ncetare”). Partida e pierdută, energia vitală s-a-mpuţinat, dar revanşa poetului e strălucitoare, insidioasă ca o crimă perfectă: va lua cu sine, în lumea cealaltă, inamicii care i-au transformat existenţa într-o rană insuportabilă, de nevindecat. Ajuns la vârsta patriarhilor, cântăreţul nu are nici iluzii, dar nici spaime. Persistenţa suferinţei l-a înălţat în categoria celor care decid asupra vieţii şi a morţii. Trecerea dincolo i se înfăţişează ca o firească translare dintr-un spaţiu în altul, fără inconfortul diferenţei de nivel.

Religioasă într-un sens cât se poate de direct (Cohen stă la taifas cu Dumnezeu aşa cum ar sta cu un vechi prieten), poezia din cântecele albumului transmite însă un fior trans-uman. Nimeni nu poate fi atât de senin ştiind, experimentând nemijlocit certitudinea că nu mai are scăpare. Şi totuşi, cuvintele indică o detaşare aproape cinică, o acceptare parcă nerăbdătoare, încărcată de mândria perfecţiunii în fine atinse – măcar la nivelul trăitului, dacă nu şi al creaţiei. Cheia de boltă a acestei atitudini dezinvolt-sacrificială se găseşte în intonarea ritualică Hineni, cuvânt care înseamnă în ebraică „Sunt pregătit”, adresat Dumnezeirii. El nu are însă nici pe departe un aer de resemnare: e ultima provocare pe care vizionarul o îndreaptă împotriva Eternităţii.

Dominate de o muzicalitate răvăşitoare, cântecele par să spună însă altceva: ele sunt imnuri ale bucuriei de a trăi, de a inspira aerul parfumat al unei vieţi care, dincolo de durere, înseamnă şi un triumf al frumuseţii, bunătăţii şi dragostei. Nu lipseşte, nici aici, litania spiritual-barbară, în care revolta şi sufocarea mentală, chinul şi resentimentul îşi croiesc, asemeni unor limbi de foc, drum spre creierul ascultătorului. Cohen vorbeşte însă despre inevitabilul deznodământ cu o sublimă detaşare. E ca şi cum ar fi devenit, între timp, creatorul unei alte galaxii, al unui univers autonom unde povestea aventurilor lui metafizice continuă în acelaşi tempo sublim-lugubru. Nu e vorba, aşadar, de o staţie terminus, ci de urcarea la un alt nivel al spiralei. Ceea ce conferă fiecăreia din cele nouă cântece ale albumului o turnură semeţ- romantică, consubstanţială îndrăznelii de a sfida moartea.

Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparentul abandon al artistului. Unele dintre compoziţii sunt mai degrabă şoptite decât cântate. Dar emisia sonoră mătăsos-vituperantă e o variantă a nesupunerii, o replică muşcătoare adresată neantului – aproape o imprecaţie. Cântecele vorbesc despre asumarea singurătăţii ca victorie. E însă un triumf care înalţă şi nimiceşte, totodată. Programatic, noua creaţie a lui Cohen este şi o „carte a despărţirii”. Steer Your Way („Struneşte-ţi calea”) conţine, in nuce, îndemnul pe care bărbatul înţelepţit îl transmite celor ce îl vor urma pe cărările durerii şi-ale păcatului. Sugestiv, vocea lui Cohen e însoţită în acest mini-discurs de chitara mânuită cu infinite precauţii, ca şi cum s-ar fi ferit să destrame o vrajă la care încă nu are acces, de propriul lui fiu, Adam Cohen. Trecerea ştafetei e, astfel, încărcată de o tensiune în egală măsură sapienţială, abstractă, filială şi umană.

Într-un loc, în Traveling Light („Călătorind fără bagaje”), Cohen coboară din înălţimea conceptuală în care e învăluită selecţia muzicală a discului, pentru a se adresa direct unei fiinţe. E vorba de Marianne Ihlen, partenera lui de viaţă din perioada grecească, petrecută pe Insula Hydra, care s-a stins înainte cu câteva luni de apariţia albumului. „Good night, good night, my fallen star”/ „Noapte bună, steaua mea căzătoare” e o sfâşietoare declaraţie de dragoste în amintirea anilor de neînţelepciune şi risipă, de inconştienţă şi cinism. Acest moment de slăbiciune umană e însă contrabalansat de atmosfera generală de „înrolare” a poetului în slujba celei mai înalte cauze – aceea despre care ştie că poate fi împlinită într-un singur fel: prin autoanihilare şi trecerea dincolo de oglinda devoratoare a morţii.

Folosirea pe scară largă a instrumentelor cu coarde (inclusiv în fundal, unde imprimă un ritm de-o gravitate monahală) marchează limpede intenţiile compozitorului. Albumul are şfichiuirea nemiloasă a ghilotinei, a cortinei de carne, sânge, oase şi spirit, care cade lent, grav, inevitabil. Artistul a înţeles că nu mai există nimic de negociat. Nici măcar evocarea trecutului nu ajută la nimic –, deoarece tot ce-a fost amintire, plăcere, suferinţă s-a evaporat. Aşa încât nu-i rămâne decât fuga-nainte. Viitorul a făcut însă implozie, transformânduse într-un acum devitalizat. Proiecţie uimit-indiferentă a sfârşitului, melodiile şi cuvintele albumului figurează un model existenţial unic. Paloarea vieţii se colorează violent, iar angoasele şi eşecurile se întâlnesc într-un balans îndurerat, sterp ca o mare din care s-a evaporat apa şi ca un vulcan sufocat de propria lavă.

 

Articol publicat şi în revista România Literară.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.