Proiect de țară, bară la bară…

„Proiectul de țară” apare deocamdată doar ca o știre. Într-un pachet confuz, expus ușor orfan, la atenția curentă, pe multiple planuri.

În România care este… La munte și la mare. La mare înghesuială de probleme, confuzie și alertă. Pe multiple planuri. Fără scopuri, resurse, determinare.

Într-o țară cu lideri chemați la nivel de masă la DNA, printr-o comunicare publică pe cât de zgomotoasă pe atât de parșivă, cu multiple infiltrări locale, regionale și globale dintre cele mai străine de interesul public, iată ce ne mai lipsea: Un proiect de țară.. De fapt, lipsește. Lipsește de „ani buni”. Vorba vine… De ani grei, păcătoși, într-o rătăcire deja tipică pentru istoria neamului. La noi dacă e ceva sigur este pentru că lipsește!

Îi pasă cuiva de neamul românesc? Ce poate părea cu adevărat fără o viziune despre ceea ce s-ar putea întâmpla? Despre ceea ce am putea deveni? Despre ceea ce s-ar putea face? Cu folos, cu cap, cu dăruire de sine, individuală și colectivă. Vorbe mari…

Da, ne-am obișnuit cu vorbe mici despre lucruri mici.

Privind altfel lucrurile, un „proiect de țară” vine ca un draft inevitabil pentru o soartă asumată. În termeni clari, sistemici, exigenți. Speranță, iluzie sau simplă rutină?

Ușor de speculat, de pus la îndoială, de aruncat la coș… Un coș al temelor ratate, filmate rapid și plasate comod pe lista de plângeri și defăimări referitoare la neam, lideri și soartă. Avem un dar ascuns, adânc și ieftin de a ne plânge de noi și de ceea ce facem.

Să fie un vaccin la eșec? Un truc de distanțare de efect, implicare, răspundere? Sau o simplă și ieftină imunitate pe piața rutinei globale în confruntarea cu sfidările curente, asumate formal? Câte ceva din toate.

Revenind la rutina oficială la vârf, „proiectul de țară” apare deocamdată doar ca o știre. Într-un pachet confuz, expus ușor orfan, la atenția curentă, pe multiple planuri. Doar un nou episod în gramatica eterogenă, firavă, deja marcată de multiple îndoieli, într-o gramatică prezidențială marcată de tăceri adânci (nu neapărat profunde) pe tematici dure, burversante, lăsate la voia întâmplării.

Prin conținut, deocamdată doar print titlu, eventual prin intenție (dacă este…), ca să nu zic prin ambiție (sugerată prin formularea „de țară”), plasează tema, problema și, mai ales, asumarea instituțională, pe un nivel surprinzător de înalt. Nu doar instituțional.

Președinție, majorități partinice, academii, lideri de opinie, parteneriate subtile ș.a. (prin „ș.a.” putem înțelege multe…). Oricum, un nivel superior de calificare, reflexie, acoperit prin surse de informare, analiză, prognoză, elaborare și asumare normativă. Cu efect potențial de reflexie retrospectivă, în plan istoric, cu efect de cuantificare și elaborare structurală pentru prezent și, de ce nu, cu un curaj instituțional legitim. De aici, generând o nouă capacitate de planificare strategică, într-un viitor posibil, aproape sigur, deosebit de contradictoriu, în contexte multiple, interne și externe, tot mai dificil de anticipat și gestionat.

Se mai poate îndoi cineva de necesitatea unui astfel de proiect? Îndoiți-vă…

Și totuși, o ambiție oarecum surprinzătoare, neobișnuită pentru intervalul pe care îl parcurgem. Marcat de lene, confuzie, scandaluri, fugă de răspundere și o extrem de profundă superficialitate în raportarea la teme dintre cele mai presante.

De aici, la prima vedere, pe piața opiniilor curente, o inițiativă nu doar surprinzătoare, dar chiar neobișnuită, neașteptată. Cu un plus de superficialitate paranoică, ușor suspectă. Sau doar, percepută ca o simplă demagogie de cabinet. Ar fi simplu de bârfit, dacă nu ar fi, de fapt, profund necesară.

Are România 2016- 2020 (2030?), nevoie de o linie de operare coerentă, sistemică și autentic asumată, ca nație, ca stat și ca jucător relevant într-un spațiu extrem de contradictoriu, dinamic și tot mai toxic? Evident.

Am putea spune că elucidarea, elaborarea și asumarea unui „proiect de țară” ar putea deveni o temă de siguranță națională în prezentul vast, confuz și aleator în care ne complacem să rătăcim.

Trezirea la realitate presupune un traseu pe o hartă reală, o alegere complexă, cât mai clar definită. Altfel, am putea fi niște navetiști plimbați de colo până colo, într-o junglă tot mai otrăvită, în care lumea în care supraviețuim se rostogolește la grămadă.

Măcar să știm ce pierdem… Cât mai îndepărtați de calea potrivită, autentică, profitabilă, pentru nevoile, așteptările și, eventual, ambițiile neamului. Ale neamului românesc. Sună ciudat?

La zi, apare doar ca o știre. Ca o invitație formală, ca multe altele, în confuzia generală, printre scandaluri ordinare și căderi la vârf, amânări, eșecuri, dezamăgiri.

Luată în serios, tematica unui „proiect de țară” impune câteva planuri de lămurit, de operare în ipoteza unuei asumări instituționale ample, de substanță, efectivă. Pe termen mediu, 5-10 ani. Dincolo se speculații și exploatări ieftine, senzaționale, ordinare, mistificatoare. Ar fi deci de conturat câteva câmpuri de analiză:

• Anticipare vs. Incertitudine.

Realitatea, în România de azi este greu accesibilă. Invadată de dezvoltări aleatorii, ca o sumă eterogenă de dimensiuni cel mai adesea depășite pe trendurile dominante la nivel global. Marcată de stări critice cu impact negativ și costuri tot mai ridicate asupra interesului public.

„Pachetul de incertitudini” derivat și alocat intervalului, altfel clar definit în alte spații operaționale, este masiv. Dificultatea de a-l asuma în politici publice devine tot mai ruinătoare. Evoluții externe, apropiate sau îndepărtate generează o tot mai adâncă separare între ceea ce ne-am obișnuit să numim și să avem iluzia că deținem, spațiul intern, și lumea de azi. Ce va fi mâine?

• Integrabilitate vs. izolare

Iată de ce, efortul de acoperire problematică rămâne o cerință primară. În redefinirea sfidărilor, dar mai ales a priorităților, căilor, mijloacelor și resurselor alocate. Ne confruntăm permanent cu un impas în definirea de inițiative, proceduri, asumate sub control și management instituțional, pentru a fi „la zi” în spații reginale, UE, NATO ș.a. Neștiind cine suntem, ce vrem, nu găsim locul, rolul și momentul potrivit pentru a ne integra pozitiv, profitabil și profund în noul val.

Selecția critică a temelor prioritare devine o cerință esențială, de sistem. Și nu doar atât! Devine un criteriu de evaluare curentă în eforturile de asociere, cooperare cu jucătorii importanți. Interni și externi.

• Continuitate vs. Amânare, abandon

Asumarea efortului colectiv, comunitar și mai ales instituțional (Parlament, Președinție, Guvern, administrație locală ș.a.) de a oferi și susține un răspuns adecvat sfidărilor intervalului la povara agendei regionale se impune ca o premisă de neocolit pentru susținerea startului. (Orice proiect stategic are un start). Un prim test.

Pe durata preluării și implementării, succesiunea de „ocazii”, capcane, blocaje menite să întârzie, chiar să blocheze o succesiune rațională a etapelor înscrise inițial în Proiectul Strategic, se înghesuie agresiv într-un pachet de factori și contexte ruinătoare. Capacitatea de a susține, de a prelungi, dincolo de impasuri succesive, derularea proiectului rămâne o condiție-cheie. De neînlocuit. Avem așa ceva?

Avem însă o colecție de inițiative, proiecte întreprinse pe jumătate, sau de loc, abandonate. Un cimitir al ratării. Cum ieșim din doinit?

• Non Contradictoriu vs. Eterogenitate

Trecutul istoric recent (după '89) și amestecătura de structuri, mentalități și moduri de operare au generat și alimentat o tranziție marcată de realizări contradictorii, marcate de eșecuri grave, deformări și devieri dintre cele mai perverse. Toate reprezintă o provocare pentru orice efort individual sau colectiv către alegeri clare, depline, definitive.

Două culturi opuse marchează managementul strategic și guvernările potențiale care, prin „proiect de țară”, își asumă efortul de a desena o cale. Limpede definită și asumată. Nu doar la nivel de top.

Cum ajung astfel de proiecții la bază? Cum se propagă, se percep și eventual se asumă în câmpurile de operare diversă? La nivelul populației, al comunităților. Atenție! Deși la prima vedere pare un pachet de alegeri, decizii, la nivel de top, printre elite calificate și recunoscute, proiectul decolează de fapt, abia atunci când, în sens valoric, uzual, devine o alegere de masă. Zăpăceală generală… În România de azi „pluralism” înseamnă „balamuc”.

• Constructivă vs. Demolatoare

Practică instalată, consumată și mediatizată în contextele confuze și contradictorii ale tranziției, a generat obișnuința, mentalitatea primitivă, de a te considera câștigător, influent și chiar determinant prin negație, invalidare, respingere.

Viitorul posibil, aproape sigur este însă mult mai complex, mai pretențios. În plus, de voie, de nevoie, pentru a exista, ne dorim acceptați pe o piață, oricum deja bulversată de sfidări. Negativismul a devenit o marfă ieftină, necompetitivă.

În dezvoltările emergente, deja instalate, dedicate unor nevoi și domenii-cheie, noile abordări strategice (de țară, de regiune, globale) implică susținerea unei noi compatibilități bazate pe o gândire pozitivă. A nu se confunda cu vechiul transregionalism bolșevic…

Acuratețea percepției dezastrelor și a necazurilor a atins praguri și indicatori de neimaginat chiar cu puțin timp în urmă. Și va continua. Capacitatea de a susține pariuri pe reușită, diferențiere pozitivă, înnoire, se impune nu doar în managementul curent, dar și în proiectarea strategică. Ne putem imagina, elabora, susține un proiect de țară, cu ține și abordări superioare? Cu o diferențiere asumată către beneficiari individuali și colectivi, statali, bine definiți, recunoscuți, implicați.

• Identitate vs. Imitație

Prăbușirea culturii totalitate, bazată pe dominația autoritară a cauzei și conformismul colectiv extrem, derivate din amenințare și frică, lasă un spațiu pustiu, haotic și confuz, paradoxal, de loc stimulativ pentru nevoia de exprimare liberă, asociere, susținere și practicare a unor modele noi de operare.

O deschidere care include și un impas. Nu lipsit de capcane. Cum ne proiectăm viitorul? Un viitor care să ne aparțină, să ne exprime, prin care să redobândim o poziționare favorabilă, de ce nu, profitabilă pe noile piețe ale existenței?

Consumerismul global generează oportunități și tentații irezistibile. Ca o glumă ușor cinică a istoriei, un nou conformism voluntar și devastator, bazat nu pe constrângeri și pe seducție, se impune ca dominație universală. La orașe și sate.

Vechiul totalitarism rânjește prin mausolee, invidios pe succesul uniformității, dependenței și prin acestea, a unei supuneri depline.

Ce mai rămâne pentru identitate, diversitate, complementaritate în spații vaste ale vieții comunitare, regionale și globale?

Proiectul de țară își asumă o distincție strategică pentru subiect (națiunea română), pentru populație, cei prezenți, activi și vii (naționalități conlocuitoare), cei nou-veniți, (investitori și, de ce nu, imigranți). Există un prag critic, păgubos când este trecut cu superficialitate, între asociarea mecanică pe trenduri copleșitoare la nivel global și nevoia de sine, ca ființă, individuală și colectivă. Vie și creativă.

• Responsabilitate vs. Indiferență

O capcană toxică! Dependența curentă , exclusiv corelată pe criterii de performanță și prestigiu domină în mod firesc noua cultură corporatistă. Dependența de spațiul corporatist, tot mai conștientă și mai largă, generează implicit, radical, un nou mecanism al indiferenței, al diferențierii și excluderii de pe ”piața temelor” care populează viața curentă.

O capcană perfectă! Eficiența bate tot. Competitivitatea, indiferent de contexte, ținte, costuri, rămâne articolul nr. 1 și singurul din noua constituție a vieții curente.

Un proiect de țară, în noile contexte, începe de pe o poziție minoritară. Înțelegerea și asumarea, într-o complexitate dinamică, a noii realități, presupune o abordare selectivă, responsabilă, uneori severă, într-un spațiu bazat pe libera inițiativă. Adică, pe libera ambiție egoistă, sectorială, la vedere sau ocultă. Iată de ce simpla judecată morală rămâne uneori pe margine. Mecanisme instituționale bine puse la punct (intelligence, justiție) nu pot lipsi. Cel mai adesea lipsesc. Sau sunt expuse la fragmentare, disociere, eterogenitate. Cu ce urmări?

• Integrare vs. Izolare

Contextele emergente, instalate și deja dominante, sunt departe de a fi comode. Sunt chiar toxice și, mai grav, puternic productive pentru dezvoltări regresive, periculoase și costisitoare pentru interesul public.

O implicare cu plecăciuni față de partenerii externi, oficial asumați sau personal agreați, se conturează a fi nu doar incompletă, dar și păguboasă.

Privind profesional și obiectiv, la reacții, inițiative și repoziționări recente, ale altor jucători din spațiul regional, se conturează tot mai clar ca o simplă iluzie de birou, pe cât de simplistă, pe atât de costisitoare.

În acest context, recunoașterea internă, avizată, calificată și responsabilă a abordării la zi, a poziționării strategice pe plan extern devine o sarcină majoră. Dilema e simplă și clară. Cum să rămâi interesant, dorit, invitat, implicat pe o piață extrem de complexă și diversă și să rămâi cu adevărat calificat și convingător, un reprezentant integru pe jocuri strategice vaste?

Proiectul de țară va conține răspunsuri, variante, alternative, parametri, limite și constrângeri clare, deplin definite și asumate conștient. Sau nu?

Cum să fii în lume, pe prima scenă, fără să-ți vinzi țara? Nu e ușor…

Avem gândirea, gânditorii și mai ales jucătorii potriviți să practice o partitură definită prin „proiectul de țară”?  Nu știm încă. Dar cred că merită să încercăm.

P.S. – Există și alte rețineri critice pe tema abordată. Vă invit să le evidențiați…

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News