Revolta, ruina (2)


mircea_mihaiesPe coperta discului, concepută într-un alb-negru lipsit de iluzii, Leonard Cohen se pregăteşte să-şi ia rămas bun. Stă în spatele unui perete opac, în mijlocul căruia e decupat un dreptunghi luminos. Cea mai mare parte a corpului se află dincolo.

 

Poate fi vorba doar de-o încăpere obişnuită, de compartimentul unui tren, de interiorul unui studio de înregistrări, dar şi de cealaltă lume. Inertă, aproape scheletică, mâna cu ţigara atârnă în afară, înspre privitor. Împuţinat, corpul se sprijină doar în braţul ce seamănă cu biela-manivela în repaus a unei locomotive pierdute în întuneric. Mecanismul – orice vom fi înţelegând prin acest cuvânt – pare să se fi oprit pentru o lungă perioadă. Ascunsă de ochelari, privirea scrutează o depărtare incertă – după cum ea ar putea la fel de bine fi întoarsă spre interior. Ideea plecării iminente, a abandonului, a pierderii şi părăsirii pare înscenată în cele mai mici detalii.

Într-o scrisoare, Leon Wieseltier („nepotul” preferat al lui Leonard Cohen), îmi scrie: „Mă întrebi dacă s-a păstrat magia. Da, cred că da, într-o anumită măsură. E un album de bun-rămas, dominat de rostire şi melancolie. Pe ici, pe colo, e nostim, şi preponderent evreiesc. E minunat – şi oarecum diminuat. Însă e aproape un miracol că există.” Ezitările, semitonuri funerare subminate de speranţa că lucrurile stau mai bine decât ni se înfăţişează, oscilând între speranţă şi recunoştinţă, sunt premeditate de către Cohen. Ni-l putem imagina cum, pe un ton sardonic, se pregăteşte să ne contrazică. Fiecare silabă a cântecelor poartă pecetea sfârşitului. Dar el a ajuns, în toate celelalte treisprezece albume de studio, atât de aproape de Tărâmul Ultim, încât e tentant să-ţi spui că, poate şi de data aceasta, deznodământul se amână…

Dar nu abandonul, nu renunţarea, nu ameninţarea dispariţiei dau tonul discului, ci luciditatea. Ne-am jucat destul de-a moartea, pare să spună poetul-cântăreţ, însă de data asta lucrurile sunt serioase. În mesajul către Marianne Ihlen, primit de ea chiar înainte să se stingă, Cohen curmă orice iluzie şi sufocă orice speranţă: „Am ajuns atât de bătrâni, trupurile ni se destramă şi cred că am să te urmez foarte curând. Sunt atât de aproape în urma ta, încât dacă întinzi mâna ai să mă atingi.” „Consemnat în cazarmă”, cum i s-a confesat unui jurnalist, suferind de dureri de spate, Leonard Cohen şi-a păstrat intactă strălucirea în conversaţii şi curtenia irezistibilă. Probabil că vremea concertelor-mamut a apus pentru totdeauna –, dar nu e sigur că sertarele sale nu conţin şi partiturile unor cântece care aşteaptă să fie înregistrate.

Citeşte şi: Revolta, ruina (1) 

Marea majoritatea a pieselor de pe You Want It Darker au fost gândite, orchestrate şi imprimate în apartamentul artistului. Producătorul CD-ului e Adam Cohen, iar Pat Leonard l-a secondat în procesul creator propriu-zis. Nota dominantă – ca ritm, atmosferă, conţinut – e cea liturgică. Aşadar, o temă care a structurat creaţia lui Cohen încă de la începuturi, când trăia în sărăcie, chiriaş aproape anonim al faimosului Chelsea Hotel. Deşi asemănător în multe privinţe cu Bob Dylan, Cohen a aprofundat filonul evreiesc, pe când Dylan a migrat spre un gen de „lyrics” în care asociaţiile libere dădeau farmec melodiei. Cohen a urmat cu încăpăţânare calea simplităţ ii, rămânând prizonierul benevol al propriilor obsesii şi credinţe.

În această fază finală, separarea de lume e totală şi percepută fără dramatism. Într-un interviu din „The New Yorker”, Cohen vorbeşte cu dezinvoltură despre desprinderea treptată de viaţa de zi cu zi. E ca şi cum s-ar afla deja în anticamera unei existenţe complet diferite, îmbrăţişată ca într-o transă. Scara valorilor s-a prăbuşit: „E greu să descriu ceea ce fac. Cu cât mă apropii de sfârşit, mă interesează din ce în ce mai puţin să studiez lucrurile care s-au dovedit a fi evaluări sau opinii foarte superficiale privind sensul vieţii sau operei cuiva. N-am fost atras de aşa ceva nici când eram sănătos, şi sunt cu atât mai puţin acum.” În acelaşi stil paradoxal, Cohen adaugă însă imediat – dovedind că evaluările totuşi contează: aflându-se în maşină alături de Bob Dylan şi ascultând un cântec al acestuia, actualul nobelat i-a relatat dialogul cu un binecunoscut compozitor. Acesta i-a spus: „OK, Bob, tu eşti numărul 1. Dar eu sunt numărul 2.” În prelungirea acestei secvenţe ironice, Dylan i-a comunicat lui Cohen: „Pentru mine, Leonard, tu eşti numărul 1. Eu sunt numărul zero”

Totul poate părea şi o flaterie între prieteni, dar acelaşi reportaj din „The New Yorker” propune şi o analiză a lui Bob Dylan cu valabilitate generală pentru creaţia coheniană. Ea face trimitere şi la compoziţiile de ultimă oră: „Când lumea vorbeşte despre Leonard, uită să vorbească despre melodii, care sunt, după mine, împreună cu versurile sale, cel mai mare talent al lui. Chiar şi părţile contrapunctice – care conferă o însuşire cerească şi o înălţime melodică fiecăruia dintre cântece. Din câte cunosc eu, nimeni nu-l întrece în muzica de azi. Până şi în melodiile simple, precum The Law, care e construit pe două corzi, are o linie contrapunctică esenţială. Oricine se gândeşte să cânte acest cântec şi iubeşte versurile trebuie să construiască în jurul părţilor contrapunctice”.

Prin eliminarea acestei componente, se pierde, într-adevăr, ceva esenţial. Fie că e vorba de formula dinamică, agresivă (ca, de pildă, în There Is A War, de pe discul New Skin for the Old Ceremony), sau de aceea stinsă, aproape insesizabilă, de pe You Want It Darker, ruptura melodică şi lexicală instituie o nelinişte pe care întreg contextul o alimentează continuu. E drept, în unele piese (Leaving the Table, If I Didn’t Have Your Love, It Seemed the Better Way), compozitorul a suprimat fragmentarea. În fundal, în adâncime, undeva în spatele discursului melodic principal există un sunet continuu, monocord, o „cusătură” acustică menită să aplatizeze agresivitatea din primplan. Parcă pentru ultima oară, artistul acţionează acea „coardă secretă” care făcea măreţia unui cântec precum Hallelujah.

Ca nimeni altul, Leonard Cohen scoate la iveală grăuntele de spiritualitate din sufletul oricărui individ. Cântecele deschid uşi în teritorii ignorate ale minţii, mobilizând o întreagă retorică existenţială ce părea amorţită. În discurile anterioare, moartea era o realitate concretă, un punct de trecere obligatoriu. Aici, în You Want It Darker, moartea şi-a diminuat forţa ameninţătoare. E la fel de materială – ea îi vorbeşte direct artistului, ca într-o conversaţie banală între vechi prieteni –, dar şi-a pierdut autoritatea morală care o făcea atât de temută. Prezenţa ei e permanentă, dar subzistă îndeosebi ca alternativă, fără aura neagră şi fără durerea pe care o provoca.

You Want It Darker îmbină gravitatea fiinţei ce a atins stadiile cele mai de jos ale precarităţii cu un soi de demnitate exuberantă. E un ultim lux ce-i îngăduie ca, în dialogul inevitabil dintre cel viu şi cel ameninţat de moarte, fiinţa umană să aibă întâietate. Ce poate fi mai îndrăzneţ, mai insolent, mai sfidător decât ceea ce a făcut în piesa care dă titlul albumului? Într-un mesaj liric adresat Divinităţii, Cohen l-a invitat pe Gideon Zelermyer, cantorul Sinagogii „Shaar Hashomayim”, din Montreal, să-i fie alături în intonarea nemiloaselor cuvinte ale lui Abraham adresate lui Dumnezeu, când i-a cerut să-şi sacrifice fiul, pe Iacob: „Sunt pregătit. Dar, într-o ambiguitate perfect controlată, nu ştii dacă, până la urmă, Dumnezeu îl sacrifică pe om, sau omul pe Dumnezeu.”

 

Articol publicat şi în revista România Literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.