Relativizarea extremismului, falsificarea conservatorismului
În mod total nejustificat invitate să vorbească prin emisiuni, vocile rusofile din România, altădată mai timide, pledează acum răstit, cu tupeu de parvenit, pentru relativizarea extremismului.
Ca și cum acesta nu ar avea nicio legătură cu: instigarea împotriva ordinii constituționale. inițirea sau constituirea unui organizații cu caracter fascist, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, promovarea în public a cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război precum și fapta de a promova în public idei, concepții sau doctrine fasciste, inițierea sau constituirea unei organizații cu caracter antisemit, aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de organizații.
A trece chiorâș cu vederea aceste gravisime fapte bine conturate și a pleda guraliv cauza antinațională a co-autorilor, indică doar un singur lucru, gravisim și el: abjecția morală cu acces la funcții și microfon.
În același context agresiv populist, infestat de extremism verbal, propagandă pro-rusă, manipulare și incitare cotidiană la ură, aceleași voci rusofile, la costum și la cravată de antreprenori gonflați, obraznici și inflamați, se consumă de trei ani un al doilea lucru grav cu nefaste urmări în spațiul nostru politic: falsificarea grosolană a conservatorismului.
Ce altceva se poate întâmpla cu acesta, odată încăpută pe mâna hrăpăreață de voturi a impostorilor, ideea de conservatorism, care, lacom înhățată, dă bine în anumite cercuri internaționale, azi viciate și ele de marea impostură instalată temporar în spatele Statuii Libertății?
Așa procedează cei pe care nu-i recomandă absolut nimic în zona real conservatoare, bine fondată intelectual și cultural. Prin rapt ideatic, impostorii inventează validări oricât de elucubrante, fie prin asocierea lor frauduloasă cu un curent al cărui conținut le rămâne inaccesibil, fie prin lipirea lor strâmbă în poză cu cineva ceva mai cunoscut în zona la a cărei poartă au ajuns și se gudură.
A crede că cineva care înjură, urlă sloganuri enorme în piețe, promite suveranitate și libertate într-o țară suverană și liberă, este un conservator revendicat de la Edmund Burke este ca și cum o caricatură jalnică a conservatorismului, făcută de cineva obișnuit să-și scrie numele pe garduri, ar putea fi percepută și promovată ca operă ce ar putea-o eclipsa pe cea a lui Russell Kirk.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
