Bovarismul imperial

Nu știu dacă ceea ce trăim e nevroza sfârșitului de pandemie sau începutul nevrozei de război. E cert, însă, că ambele ne-au aruncat înapoi în timp. Planeta e sleită de încercările prin care a trecut, iar reacțiile politico-militare sunt doar abcesele unor boli nevindecabile.

Uitați-vă la Rusia, unde cumplitele metastaze s-au instalat încă din anii ’70. Cu excepția perioadei comuniste, Rusia n-a contat ca putere mondială. Ea a fost, așa cum e și azi, o forță regională. În schimb, ambițiile ei au fost mereu, de la Petru cel Mare încoace, planetare. Mai mult decât de forța armată, Rusia a fost ajutată de ideologie. Îmbrățișând doctrina criminală a lui Marx și Engels, Lenin și Stalin au creat un sistem care a avut ecou imediat în puncte diverse ale mapamondului. Condițiile erau oarecum pregătite de nenumărații „visători“ care voiau să instaureze fericirea universală cu ajutorul ghioagei, al pistolului pus la tâmplă, al exterminării în masă a celor care nu se încolonau sub steagul roșu al comunismului.

Venirea la putere a lui Gorbaciov a rupt – mai mult de nevoie, decât de voie – logica primitivă care a dominat întotdeauna politica țării de la Răsărit. Gorbaciov și-a dat seama că, dacă voia să mai aibă un viitor, locul Rusiei era alături de Occident. Cealaltă probabilitate era prăbușirea economică a unui sistem care, din rațiuni ideologice, a aplicat trei sferturi de secol un model economic catastrofal. Sovieticii s-au încăpățânat să demonstreze, cu prețul propriei prăbușiri, credința prostească potrivit căreia statele nu pot da faliment. Ei bine, statul numit URSS a falimentat în 1991. Prima consecință a crahului a fost  trecerea averii publice în buzunarele clicii alcătuite din foști membri de rangul al doilea ai puterii sovietice, oameni tineri care, pe cale naturală, ar fi succedat generației lui Gorbaciov și Elțîn.

Dar a intervenit accidentul Putin. Pe lângă însușirile generației din care face parte, Putin e măcinat și de eternul vis imperial al rușilor. Congenerii săi erau fericiți să-și cumpere proprietăți imense în sudul Franței, la Londra sau în alte mari orașe occidentale, să-și comande avioane de lux și iahturi ce rivalizau ca prost gust și aroganță doar cu cele ale „petroliștilor“ din lumea arabă. În tot acest timp, acasă, Putin săpa tranșee. El a înțeles că lăcomia merge mână în mână cu paranoia politică. Culmea e că un astfel de personaj ce aparținea lumii vechi, încremenit într-un tipar revolut, a putut să treacă drept un reformator. Răfuielile lui cu oligarhii ce refuzau să se alinieze noii politici naționaliste au fost ambalate într-un grotesc spectacol al luptei împotriva corupției. În aparență, Putin a ieșit învingător. Și asta pentru că s-a dovedit a fi mai hotărât decât adversarii săi și complet lipsit de scrupule. Exilul și asasinatul au fost armele prin care noul țar de la Kremlin și-a consolidat puterea absolută.

S-a vorbit mult în primele zile ale invaziei Ucrainei de către Rusia de un presupus rol moderator, dacă nu de-a dreptul de piedică fermă, al „oligarhilor” în raport cu excesele belicoase ale lui Putin: „Nu vor permite miliardarii să fie duși la sapă de lemn de ambițiile unui descreierat! Dacă lucrurile o vor lua razna, îl vor debarca pe nebun în doi timpi și trei mișcări.” Nu numai că nu l-au debarcat, dar s-au înregimentat fără să clipească în aventura asasină a individului care urcă vertiginos în clasamentul marilor scelerați ai istoriei. În Rusia, adevăratul (și singurul) centru de putere îl constituie armata și serviciile secrete. Iar acolo, după cum se poate deja observa, există o deplină unitate de vederi. Războiul dus cu Ucraina și, în perspectivă, cu Europa, e însăși rațiunea de a fi a birocraților cu epoleți care au paralizat centrii nervoși ai Rusiei.

În fond, Putin nu e decât catalizatorul unei ideologii violente, primitive, etern revanșarde, a complexaților care se află de multe decenii la putere în Rusia. După cum se comportă acum, pare că Putin le-a extirpat și instinctul de conservare. Așa se explică de ce astăzi se dedau la acțiuni pe care cu douăzeci de ani în urmă s-ar fi ferit ca de foc să le pună în aplicare. Putin e doar numele complexului militar-industrial ajuns în ultima fază a descompunerii morale. E suficient să le studiezi chipurile și te lămurești că acești oameni nu mai au nimic de pierdut. Sunt o adunătură de desperados ale căror creiere au fost distruse de decenii de îndoctrinare naționalistă, spaime atavice, lăcomie și resentiment. Prin urmare, cine își închipuie că se vor opri de la sine în această aventură criminală se înșală. Ceea ce-i diferențiază de generalii lui Attila, Genghis-Han, Timur Lenk sau Idi Amin e tehnologia, care-i face incomparabil mai primejdioși. În rest, aceeași bestialitate, același dispreț față de ființa umană și aceeași batjocorire a ideii de morală.

În ultimele săptămâni, decidenții din Occident au început să se trezească la realitate, după deceniile în care s-au mințit pe sine că pot ajunge la un modus vivendi cu sălbaticii din stepă. Au tras concluzia că nu e vorba de nebunia unui singur om. Putin e doar partea vizibilă a putregaiului care a proliferat enorm într-o țară care, de când există ea, n-a nutrit decât ambiții expansioniste. Rusia e patria aroganței țopârlanului care se crede aristocrat cu sânge albastru, dar care nu e decât ruda prin alianță a hoțului, a gangsterului și a asasinului.

Din păcate, încercările de a pune responsabilitatea și pe umerii generalilor putiniști nu va conduce decât la strângerea rândurilor acestora. Crimele contra umanității pe care le-au comis deja îi împing să fie și mai nemiloși. Socoteala lor e că, dacă vor ieși victorioși, răzând Ucraina de pe fața pământului, statutul de învingători îi va scăpa de ștreang sau de plutonul de execuție. E greu de dat un verdict. Poate vor scăpa, poate nu. Până atunci, e sigur că mizează pe fuga înainte, până în inima Europei, făcând tot răul pe care-l pot face. Există o singură certitudine privitoare la Rusia totalitară: e țara în care minciuna e o politică de stat. Liderii mint de îngheață apele, iar populația, narcotizată de îndelungatul exercițiu al adorării propriilor himere, îi urmează și îi aplaudă. Potrivit institutelor de sondare a opiniei publice, la sfârșitul lui februarie 2022, deci după începerea războiului cu Ucraina, încrederea populației în satrapul de la Kremlin era de peste șaptezeci la sută.

O majoritate covârșitoare a rușilor simt și gândesc, așadar, ca Putin. Prin urmare, nu mai putem vorbi de aventura militaristă a unui grup de militari rupți de voința populară, ci tocmai de expresia pulsiunilor ucigașe ale unui popor. Se va spune, desigur, că sondajele sunt contrafăcute, mult exagerate și că populația gândește cu totul altfel. Coroborate cu alte elemente, cifrele rezultate din cercetările sociologice merg în aceeași direcție. De pildă, numărul și amploarea protestelor împotriva războiului. În ciuda filmărilor savante ale reporterilor occidentali, menite să dea impresia că e vorba de demonstrații de masă, în marile orașe rusești au denunțat politica lui Putin doar o mână de oameni. La numărul de locuitori ai Moscovei și ai Sankt-Petersburgului, e mai puțin decât chibiții care se adună să comenteze după un meci de fotbal. Prin urmare, e exclusă ideea unei revolte populare, ipoteză invocată de unii comentatori politici. Rușii nu se vor revolta pentru că, pur și simplu, în fiecare din ei respiră un mic Putin. Idealurile expansioniste ale fostului kaghebist de rangul al doilea sunt și idealurile lor.

Minciuna e atât de adânc înrădăcinată în mentalul rusesc, încât ea a devenit o formă de existență cotidiană. Am aflat de la Vladimir Tismăneanu că în rusă există un cuvânt, vranyo, care descrie situația mincinosului care știe că minte, dar care, în același timp, mizează pe faptul că va fi crezut, deși cei care-l ascultă știu și ei că el minte. Ministrul de Externe Lavrov și Putin sunt exponenții perfecți ai acestui concept. Felul nerușinat în care întorc realitatea pe dos, făcând din alb negru și din noapte zi ține și de un fel de autism care stupefiază, deși nu e deloc nou. Șleahta de comuniști-naziști nu a avut și nu are nicio legătură cu lumea reală. E deprimant să constați cum populația însăși a renunțat la orice urmă de realism, dând o glazură de bovarism imperial unor aspirații mai apropiate de gura peșterii, decât de civilizație.

În clipa de față, privim paralizați la proliferarea crimei de război și a nebuniei distructive. Dar, la un moment dat, toate acestea vor înceta. Cum își închipuie rușii că vor stăpâni Ucraina (și celelalte teritorii la care râvnesc)? Putin a reușit (evident, fără să-și propună) un lucru extraordinar: le-a creat ucrainenilor sentimentul că sunt o națiune, că au o identitate bine conturată și că șansa lor de supraviețuire crește exponențial cu cât se îndepărtează de Moscova. O țară irațională, aflată pe drumul ruinei, cum e Rusia, nu are forța economică de a coloniza militar Ucraina. În fobia ei multiseculară, Rusia n-a vrut să aleagă, așa cum am arătat mai sus, drumul civilizației moderne și al europenizării. Încă o victorie sau două precum cele din Ucraina, și viitorul ei va fi acela profețit de un grup de intelectuali lucizi din Rusia: cel de provincie chineză.

Articol publicat și în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News