Libertatea de a trage cu pușca

Dac-ar fi să fac un clasament, Paul Auster ar figura între primii cinci-șase prozatori americani contemporani pe care-i citesc întotdeauna cu plăcere. Ca și alți autori din generația lui, are norocul unei maturități (ca să nu zic bătrâneți) pline de energie.

 

În 2017 a publicat un roman masiv, 4 3 2 1, în 2019 o cuprinzătoare antologie de proză, Talking to Strangers, în 2020 o alta, dedicată scrierilor lui autobiografice, Groundwork, în 2021, Burning Boy, o biografie de aproape opt sute de pagini a lui Stephen Crane. În 2023, a revenit cu Bloodbath Nation, ce poate fi tradus fie Țara scăldată în sânge, fie Națiunea masacrată. Acest din urmă volum e cel mai scurt din toate, de nici o sută cincizeci de pagini, dintre care multe ocupate de fotografiile lui Spencer Ostrander, dedicate locurilor în care, în ultimii ani, au avut loc atacuri armate soldate cu mulți morți. Imaginile sunt cu atât mai impresionante cu cât nu sunt prezentate masacrele ca atare, ci curțile, străzile, clădirile — multe abandonate după tragicele evenimente — în care s-au petrecut atrocitățile. Falsa impresie de normalitate, de calm, de pace induce un sentiment de angoasă egal cu cel al textului scris de Paul Auster.

Bloodbath se referă la masacre și asasinate în masă, la numărul imens de americani împușcați în fiecare an din cauza accesului nelimitat la armele de foc. Garantat de Constituție, acest drept (privit de restul planetei fie cu îngrijorare și spaimă, fie ca o periculoasă bizarerie) continuă să fie în SUA de la sine înțeles. Pe prima pagină ajung mai ales cazurile de asasinate multiple, de crime în masă. Dar cifra victimelor e mult mai mare. Ea cuprinde o listă largă, de la accidentele de vânătoare, la situații de auto-apărare, la răzbunare, la crime domestice și un număr imens de sinucideri. Din cauza frecvenței lor, chiar asasinatele multiple par a se fi banalizat. Dacă nu e vorba de un număr consistent de morți, ele nici măcar nu mai ajung în buletinele de știri ale televiziunilor.

Paul Auster are motive personale să abordeze subiectul, propunând un text în care confesiunea personală, eseul, informația de statistică și studiul științific se îmbină cu subtilitate. Scriitorul își dezvăluie motivația în câteva pagini de proză memorialistică, pornind de la constatarea că în copilărie avea două bunici și doar un bunic. Încercările repetate de a afla amănunte despre dispariția bunicului patern s-au soldat cu eșecuri. Explicațiile erau de fiecare dată diferite: fie căzuse de pe o clădire în timp ce repara un acoperiș înalt, fie murise într-un accident la vânătoare, fie fusese ucis ca soldat în Primul Război Mondial. Niciuna din aceste istorii nu corespunde realității. Adevărul, aflat de scriitor în 1970, era mult mai crunt: „În 23 ianuarie 1919, la două luni după încheierea Primului Război Mondial, la începutul celui de-al treilea val al gripei spaniole care izbucnise în anul anterior, și cu doar o săptămână înainte de ratificarea celui de-al Optsprezecelea Amendament al Constituției, care interzicea producția, transportul și vânzarea băuturilor spirtoase în Statele Unite, bunica l-a ucis pe bunicul meu. Căsătoria lor se destrămase cu vreun an sau doi înainte.

După separare, bunicul s-a stabilit la Chicago, unde trăia cu o altă femeie, dar revenise în acea zi de joi la Kenosha pentru a le aduce copiilor daruri. În timpul vizitei, pe care fără îndoială că și-o imagina scurtă, bunica i-a cerut să repare lumina stricat din bucătărie. Curentul electric fusese întrerupt și, pe când penultimul dintre copiii Auster îi ținea lumânarea aprinsă în încăperea întunecată, bunica a urcat la etaj să-l ducă la culcare  pe cel mai mic dintre copii (tata) și să scoată pistolul pe care-l ținea ascuns sub pătuț. Apoi a coborît, a revenit în bucătărie și a tras câteva gloanțe în direcția fostului ei soț, dintre care două i-au pătruns în corp, unul în șold, celălalt în gât, acesta din urmă fiind probabil cel care l-a omorât“.

Scena, ce pare desprinsă dintr-un film horror american, a avut o continuare tot à la americaine: femeia a fost achitată pe motiv de nebunie temporară. Imediat după verdict, și-a luat copiii și a plecat cu ei în New Jersey, obligându-i să nu sufle vreodată un cuvânt despre moartea tatălui lor. Secretul a rezistat o jumătate de secol, până când un locuitor din Kenosha i-a menționat întâmplarea unei verișoare mai vârstnice a scriitorului, în timpul unui zbor transatlantic. Povestea l-a transformat pe tânărul Paul Auster, care crescuse, asemeni multor copii americani de vârsta lui, cu fascinația filmelor cu cow-boy și a romanelor cu crime și detectivi, într-un adversar al liberului port de arme în America.

Țara scăldată în sânge nu e însă, neapărat, un manifest împotriva legislației permisive a Statelor Unite și a încăpățânării multor cetățeni de a renunța la un drept pe care-l leagă de însăși identitatea lor. Cartea e, mai degrabă, o meditație amară asupra istoriei care a făcut posibilă situația actuală, când violența e parte inconturnabilă din viața cotidiană a Americii. Pușca și pistolul au jucat roluri esențiale în constituirea țării, în marea aventură a cuceririi Vestului, dar și în impunerea unui anumit stil de existență admirat multă vreme. Cow-boy-ul, acest cavaler al dreptății și onoarei, așa cum îl știam din nenumăratele filme western, e stigmatizat, însă, astăzi ca reprezentant de frunte al „suprematismului alb“, iar peliculele care-l au drept protagonist sunt trecute la index.

Paul Auster nu e, nici el, scutit de păcatul exagerării. Astfel, scriitorul vede în înclinația americanilor din secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea de a fi înarmați zi și noapte un reflex născut din obiceiul de a-i urmări (și chiar ucide) pe sclavii negri fugiți de pe plantații. E dincolo de orice dubiu că astfel de scene atroce s-au petrecut. Dar ele nu constituie nici pe departe motivul pentru care emigranții au simțit, din prima clipă a debarcării pe țărmurile Lumii Noi, nevoia de a purta arme. Mai aproape de adevăr e autorul atunci când admite că ne aflăm în fața unei chestiuni ce depășește sfera logicii și a raționalului. Ea e parte constitutivă a unei filosofii care s-a perpetuat din generație în generație. Pușca și pistolul sunt simboluri primordiale în istoria nașterii și dezvoltării Statelor Unite. E ceva atavic în felul în care americanii se raportează la arme. Pe de o parte, ele vorbesc despre necesitatea individului de a se baza doar pe sine în toate întreprinderile sale. Pe de alta, înarmat fiind, omul poate ține la distanță orice fel de inamic, inclusiv pe cel reprezentat de guvern și de stat. Armele ar fi, în acest scenariu, simboluri ale libertății și independenței într-un univers eminamente ostil.

În ciuda promisiunilor făcute de politicieni, nimic nu s-a schimbat în ultimele două sute de ani — deși, e adevărat, au apărut câteva nuanțe, cum ar fi refuzul de a vinde arme celor condamnați. Nici măcar Barack Obama, inamic declarat al posesiei de arme, nu a reușit să facă absolut nimic pentru a le interzice. De altfel, Paul Auster consideră că anularea vânzării „la liber“ a armelor nu ar avea un efect pozitiv în societate — dimpotrivă, i-ar radicaliza pe cei, nu puțini, care o sprijină. Parcurgând statisticile cutremură – toare, te întrebi cum e posibil ca acest carnagiu să continue nestingherit într-o lume atât de avansată civilizațional. Conform studiilor recente, cetățenii Statelor Unite dețin 393 de milioane de arme. Anual, în jur de patruzeci de mii de americani sunt uciși cu arme de foc — cam tot atâția mor, trebuie spus, și în accidentele de automobil (pe care nu se gândește însă nimeni să le interzică). Din cei patruzeci de mii de oameni care pier de gloanțe, cam jumătate sunt sinucigași. Acestora li se adaugă morțile accidentale, precum și cei omorâți de polițiști în timpul misiunilor, ceea ce înseamnă cam o sută de morți suplimentare în fiecare zi.

Dar statistica macabră nu se oprește aici: „Optzeci de mii de răniți și patruzeci de mii de morți, adică o sută douăzeci de mii de solicitări ale ambulanțelor și ale spitalelor de urgență, zi și noapte timp de douăsprezece luni pe an“. Acestor cifre li se adaugă aceea a milioanelor de membri ai familiei, prieteni, colegi, cunoscuți, colegi, care, direct sau indirect, devin victime ale flagelului. Paul Auster nu vede o soluție venită din exterior — ceea ce e un alt fel de a spune că nu vede nicio soluție. „Pacea se va instaura doar atunci când o vor dori ambele tabere, și, pentru ca acest lucru să se întâmple, va trebui să facem o examinare onestă și dureroasă a cine suntem și cine dorim să fim în viitor ca popor. Ceea ce ar trebui să înceapă în mod necesar printr-o scrutare dureroasă a ceea ce am fost în trecut.“ Propunerea pare logică, deși sunt semne că ea nu se va solda cu deznodământul la care speră Auster. „Examinarea“ trecutului american e un proces în plină (și turbulentă) desfășurare, dar felul în care e făcută nu anunță nici pe departe un rezultat pozitiv. Când trecutul devine motiv de vrajbă, răzbunare și dispreț violent față de cei care nu-ți împărtășesc convingerile (vezi excesele corectitudinii politice și grozăvia woke), șansele de a ajunge la consens sunt nule.

Cartea lui Paul Auster conține numeroase evocări care explică, fie și parțial, propensiunea americanilor pentru violență — adeseori, una gratuită, cum e aceea a fostului său coleg din armată, care-i mărturisea că distracția lui favorită era să se urce pe un delușor și de acolo să tragă în direcția mașinilor care circulau pe șosea. (Scena o amintește pe aceea din filmul lui Alejandro Gonzáles Inarritu, Babel, despre consecințele tragice ale violenței gratuite). Monstruozitatea morală constă în faptul că astfel de oameni sunt, în restul timpului, indivizi demni de stimă, pe care te poți bizui la greu și care, în plus, au un cod etic profund asimilat.

Evident, nu-l putem împiedica pe scriitor să spere că se va produce un miracol. Dar nimic din realitatea americană a zilelor noastre nu-l confirmă. Mai lucidă pare să fi fost mama scriitorului, care îi spunea, în tinerețe, atunci când îl surprindea vorbind cu ardoare despre o lume mai bună: „Visează, Paul, visează!“

 

Articol publicat și în România Literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. Ioan Ardelean spune:

    Multumesc frumos, Melania Cincea! La apusul vietii, inevitabil, chiar daca esti mafiot pesedist/penelist/aurist sau special din structuri bolsevice- militie, securitate, justitie etc., exact din structura comunista la 3 decenii dela…-, vine implacabilul… Ceea ce dvs.publicati, dar mai ales semnatarii, imi lumineaza suferintele. Imbratisez intelectualii pe care ii publicati, si ma inclin in fata lor. Nu-i nominalizez dar le doresc sanatate multa, puterea de a rezista asaltului dement, continuu si jalnic al unor latrinisti/ mercenari/ rusofili, autointitulati intelectuali/jurnalisti/ comentatori si alte jigodii care-si spun oameni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.