Memoria noastră asupra Diavolului

Comunismul a fost constant prezentat ca un sinonim al speranței, dar visul s-a transformat într-un coșmar: comunismul „nu doar a ucis milioane, dar a răpit totodată speranța” (Omer Bartov).

 

Comunismul s-a fondat pe „o versiune a setei de sacru cu concomitentă repulsie pentru profan… […] Metanarațiunea Marelui Experiment [sovietic] implică repurificarea și resacerdotalizarea spațiului” (Petersburg: Crucible of Cultural Revolution).

Acesta este și motivul pentru care François Furet, în remarcile sale finale la Trecutul unei iluzii, afirmă că de la prăbușirea morală și politică a leninismului, „suntem condamnați să trăim în lume așa cum este ea”. Cu un penel semnificativ mai puternic, Martin Malia a afirmat că „orice evaluare realistă a crimelor comuniste ar închide efectiv ușa Utopiei; și atât de multe suflete bune din această lume nedreaptă nu pot abandona speranța pentru un sfârșit absolut al inegalității (iar câteva suflete mai puțin bune le vor oferi mereu rețete curative «raționale»). Și astfel, toți tovarășii căutători de adevăr istoric ar trebui să-și încingă spatele pentru un foarte Lung Marș, firește, înainte ca acestui comunism să-i fie acordată cota cuvenită de rău absolut” (vezi prefața pe care a scris-o la Cartea neagră a comunismului).

Într-adevăr, două importante registre de criticism la adresa procesului de dezvăluire și rememorare a crimelor regimurilor comuniste au fost cele ale anti-anti-utopismului și anti-capitalismului. Nu voi stărui aici asupra validității contracarării comunismului prin capitalism; este un capăt de linie. Nu face decât să reproducă originarul etos maniheist revoluționar marxist din Manifestul Comunist. Este captivant până la un anumit punct, pentru că opiniile oricui trebuie respectate, dar este irelevant dacă ne propunem să căutăm să înțelegem tragedia secolului XX.

Întrebuințarea anti-anti-utopismului în discuția totalitarismului de stânga este doar o altă cale de evitare a adevărului. A respinge legitimitatea comparației dintre național-socialism și bolșevism plecând de la scopurile lor distincte este absolut indecent și greșit din punct de vedere logic.

Acceptarea comunismului ca speranță îmbibată în utopia revoluționară este, într-adevăr, o nălucă de la care trebuie întoarsă privirea. Această speranță concretizată ca rău radical nu poate duce decât la masacru, pentru că, așa cum scria și politologul canadian Lawrence Olivier, „il cherche à s’incarner, et ce faisant, il ne peut faire autrement qu’éliminer ceux qui n’appartiennent pas à la bonne classe sociale, ceux qui résistent à ce projet d’espoir („ea caută să se întrupeze și, procedând astfel, nu poate face altceva decât să-i elimine pe cei care nu aparțin clasei sociale corespunzătoare, cei care se opun acestui proiect al speranței”).

Ronald Suny avea dreptate atunci când sublinia că nu ar trebui să uităm faptul că aspirațiile originare ale socialismului „au fost, de asemenea, impulsurile emancipatoare ale Revoluției Ruse” (Obituary or Autopsy?).

Este dificil de observat cum anume afectează acest lucru „datoria de a reaminti” crimele leninismului. Fără a mai pune la socoteală faptul că, încă din 1918, odată cu Declarația drepturilor oamenilor exploatați ai muncii, bolșevicii și-au detaliat idealul de justiție socială prin categoria oamenilor lipsiți de drepturi politice și sociale, taxonomia prototip pentru teroarea care avea să urmeze în anii de apoi.

Într-un editorial din New York Times apărut în decembrie 1997, Tony Judt o spunea cât se poate de direct: „Drumul spre iadul comunist a fost fără îndoială pavat cu intenții bune (marxiste). Ei, și ce dacă?… Din perspectiva exilaților, umiliților, torturaților, victimelor schilodite sau ucise, desigur, este fix același lucru” (The Longest Road to Hell).

Asemenea trăsături comune infame între socialism și bolșevism ar trebui să constituie de fapt un stimulent în plus pentru a spune lucrurilor pe numele lor real atunci când vine vorba de răul radical care a fost comunismul în secolul XX. Speranța pe care bolșevismul a adus-o atâtora a fost o minciună. Impactul complet al minciunii poate fi măsurat doar prin coșmarul milioanelor pe care le-a ucis.

Rumoarea iscată de Cartea neagră a comunismului a demonstrat ezitarea continuă în a accepta evidența copleșitoare a crimelor comise de regimurile comuniste. La mulți ani de la publicarea ei, anumite lucruri s-au schimbat, dar foarte multe altele mai rămân încă de realizat. Spre a mă întoarce la metafora lui Kołakowski, diavolul nu doar că s-a întrupat în istorie, dar a dat peste cap și memoria noastră asupra-i…

 

Articol publicat și pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.