Avem guvernare?! Dincolo de capcane…

Campania electorală a fost, în mare, o colecție de basme. Guvernarea cere fișa medicală. Într-o Românie nu tocmai robustă, cu dependențe și slăbiciuni puternic instalate.

O rostogolire, uzuală în România care este, de evenimente, căderi și ridicări în prim-plan, lovituri vizibile sau ascunse, conform unor surse de dezvoltări puternic instalate, dezvoltări sterile, ne așezăm pe linia de start.

2017, ianuarie. Avem o majoritate parlamentară consistentă, avem Guvern, avem program, avem Opoziție, avem Președinte. O piață politică, așa cum este, în prag de sezon oficial.

Dincolo de știri de moment, de dezvăluiri de circumstanță și de atacuri sub centură, în spații oculte, rămâne întrebarea firească, împovărată de neliniști justificate: avem guvernare în 2017?! Și, desigur, pe termen mediu. Formal, avem.

Întrebarea este (sunt mai multe…) care e distanța dintre realitatea formal-legitimă instalată și capacitatea efectivă de guvernare în contextul actual? La ce să ne așteptăm? Pe ce putem conta? Care ar putea fi slăbiciunile, riscurile și, de ce nu, amenințările care ar putea marca guvernarea? Cum și în ce condiții? Ce putem anticipa și, desigur, care sunt ariile incerte de operare în care jucătorii desemnați, aleși, confirmați se vor desfășura conform atributelor legale, țintelor asumate și resurselor disponibile?

Este limpede că intervalul următor, 2017, va fi un preludiu deosebit de critic, nici pe departe o simplă exercitare a rutinei guvernării. Cine își imaginează asta va plăti scump.

Problema este cât vor plăti românii, ca cetățeni, contribuabili, susținători sau absenți la vot, în funcție de performanța efectivă a noii guvernări. Ar fi de limpezit câteva aspecte ce vor conta efectiv în gramatica guvernării.

Desigur, capcana momentului este să ne lăsăm captivați de dezvăluiri, dezlănțuiri, distrugeri bilaterale pe o piață politică nu tocmai diversificată, lăsând la voia întâmplării adevăratele dezvoltări în realitatea care nu așteaptă…

Iată câteva dintre „cuplurile” implicate în joc:

1. Subordonare vs. inițiativă

Supunerea necondiționată față de șefii interni rămâne o sursă importantă pentru coeziune și coerență într-o echipă bine sudată. Consolidarea excesivă a „disciplinei de partid” și de clan aflat vremelnic la putere inhibă nu de puține ori, adesea chiar elimină resursele de reacție, ripostă, potrivite sfidărilor reale.

Realitatea nu are șefi. Poate fi, în cel mai bun caz și cu nenumărate condiționalități, printr-o susținere constantă a demersului instituțional, accesată și printr-o sincronizare atentă, stabilizată. Uneori, în funcție de conjuncturi fragile și trecătoare, chiar și ca o oportunitate. „O șansă istorică”… Practica guvernării este permanent expusă la această dilemă.

Pentru 2017, colecția de sfidări, vulnerabilități și incertitudini pune această dilemă pe parbrizul guvernării, oricare ar fi fost aceasta. Câți dintre membrii Cabinetului vor înțelege, asuma și pune în joc o abordare flexibilă, curajoasă, dar prudentă, disciplinată intern și disponibilă în contexte cu succesiuni dintre cele mai rapide, nu întotdeauna favorabile? Vom avea inițiative?

2. Abordare ocultă vs. transparență

O guvernare la vedere a devenit sau a rămas o utopie a postcomunismului. Nu numai în România.Tentația utilizării structurilor, mecanismelor și practicilor curente prin „modalități mixte”, aparent publice, dar dublate masiv de proceduri, gestiuni la limită și adesea dincolo de standardele constituționale, rămâne una dintre principalele ieșiri în decor. Aflăm după ani ce se ascundea, de fapt, în cutii ușor etichetate, clasate și poziționate în biblioteca oficială.

Proiecte, contracte, desfășurări cu largă popularitate, nu au fost decât simple festivaluri ”Cântarea României” cu afaceri ilegale bine dosite de marii jucători. O practică adânc instalată în gramatica guvernării.

Ce pondere va avea în intervalul următor? Cât de larg, adânc și constant va fi asumată transparența în guvernarea proaspăt instalată? O veste bună și o veste proastă.

Nu puțini dintre membrii Cabinetului, inclusiv premierul, sunt la început de carieră în top. Dincolo de ambițiile de partid, o ascensiune de funcție la vârf include și preocuparea pentru continuitate. Ceea ce anină o responsabilitate potențială, logică, de bun-simț, fie și pentru sine, familie, grupul de origine… De ce nu ar fi așa?

Vestea proastă. În ultimii 26 de ani de tranziție păcătoasă, marcată de trădări, perversiuni și căderi de la mare înălțime, s-a instalat o experiență colectivă masivă în a percepe, simți și chiar anticipa faptele ordinare din grădina guvernării. Merită să ajungi acolo ca să fii doar disciplinat, harnic și cinstit? Atât poți să faci și stând pe margine…

Pe de altă parte, cu sau fără transparență, nimic nu mai scapă, mai devreme sau mai târziu. Avem drone peste tot! Vom vedea cât de amplu și colorat va fi dosarul penal al actualei guvernări. Există șanse să nu fie prea mov. Șansa va fi jucată?!

3. Rutină vs. performanță

Colecția de persoane ambițioase, dublate de eșecuri cu largă răspândire sau de măști pretențioase fără acoperire în implicarea directă, aglomerează un muzeu al ratărilor guvernamentale din ultimele decenii.

Episodul tehnocrat trage apa după o succesiune de guvernări în care scandalurile au devenit cea mai bună acoperire pentru o mediocritate jalnică la nivel profesional, de angajare, de integritate.

Desigur, rutina administrativă nu trebuie privită cu aere de superioritate. Mai mult, cei cu experiența guvernării știu cât de greu e pentru a o dobândi, practica și mai ales de a ajunge astfel, fie și monoton, la liman. Avem deja un deficit de rutină administrativă coerentă, modernă și bine focusată. Un criteriu greu de atins, adesea ignorat, pasat, pe fițe și jocuri politice ieftine, păguboase.

Un pariu pierdut adânc de guvernarea tehnocrată, vagă și chiar leneșă în redresarea performanței prin profesionalism și implicare în practicarea rutinei guvernamentale. Spanac! Am avut parte nu de puține poziționări fițoase (filozofi de cartier…), simple fantasme ascunse în Palatul Victoria, lipsiți complet de noțiunea elementară a „locului de muncă”.

Revenind la zi.

Un test sever pentru noua guvernare va deriva tocmai din asumarea rapidă a rutinei. Sună simplu… E al naibii de complicat. Apoi, desigur, rămâne speranța, ambiția, iluzia că vom avea, pe baza unei noi majorități, o guvernare pe bune… Adică, focusată pe ținte clare, capabilă să mobilizeze resursele potrivite și, desigur, să impună practici profesioniste pe câmpuri marcate de amânări, ratări sau, pur și simplu, îndelung ignorate.

Își va asuma noua guvernare criterii de performanță clare? Vor fi acestea prezente în activitatea curentă? Vor conta acestea în gestiunea de ansamblu a unei agende încărcate și în contexte contaminate de incertitudini și amenințări deja conturate? Rămâne de văzut.

4. Monopolul puterii vs. pluralitate

Atmosfera postelectorală și bucătăria balcanică a formării noii guvernări au instalat pe termen mediu o capcană politicianistă pe cât de sumară, pe atât de ruinătoare.

Nominalizarea preliminară a primulu- ministru, ratare devenită o telenovelă de Dâmbovița, pe cât de dureroasă la nivel personal, pe atât de amatoristă și hazardată la nivel procedural, indică sever cât de jos funcționează mecanisme instituționale de top, în momente-cheie, cu mize extrem de costisitoare.

Revenind la prezent, într-o formulă modestă, disciplinată și la prima vedere dedicată unei guvernări cuminți și harnice, nu poate fi evitată întrebarea: avem o guvernare ca scop sau ca mijloc? Adică, noul Guvern va fi un simplu servitor de cabinet pentru un nucleu de putere ambițios și singular, plasat ca un pilon masiv, unic și autoritar, într-un spațiu public golit de conținut, sau, chiar și în condiții precare, o încercare de revenire la normalitate. Nu sunt puțini cei ce s-au grăbit să fie uimiți de modestia noii echipe ca expresie a unui servilism partidist în favoarea unei puteri omniprezente, explicit afirmate. Posibil.

Nu ar fi imposibil, privind din perspectiva unei realități severe, ca actuala formulă să devină și un paleativ pentru o criză profundă, ignorată de mediul politic, prin toate culorile sale. O realitate emergentă în 2017, extrem de severă, contradictorie, implacabilă, care s-ar putea constitui ca un prag istoric. Dacă tot amânăm, să nu ne grăbim. O variantă expirată.

În contexte critice emergente, gata de erupție, tocmai guvernarea monopartidistă ar genera o expunere la risc, criză rapidă și declin sever. O reevaluare pragmatică, lucidă a pluralității ca resursă a unor abordări sistemice acoperitoare poate genera deschidere către diversitate și redescoperirea avantajelor pluralismului efectiv. Ar putea deveni în 2017 testul major al intervalului. ALDE știe de ce…

5. Centralism vs. fragmentare

Centrați pe dinamica înșelătoare a ultimelor săptămâni am putea redeveni prizonieri ai Capitalei. Alegeri, Parlament, Guvern, Președinte, tra-la-la…

Iluzia majoră a acestei centrări, o capcană uzuală, este că ceea ce se întâmplă în București devine un curs major, copleșitor, de neevitat, cel puțin pe termen mediu. Comoditatea media de a centra informațiile-cheie pe chipuri și personaje pe cât de gălăgioase, pe atât de confuze în ambivalența lor, rămâne o sursă toxică de necompensat în lumea în care viețuim.

Ar fi aici de remarcat o distincție tristă. Faptul că personaje de top (un top ieftin) se plasează în surse majore pentru dinamica vieții publice și politice, creează impresia, pentru mulți iluzia, că România există și se mișcă la București. Nu e tocmai așa… Nu întotdeauna. Tot mai rar… Realitatea românească diferă adânc de lumea politică răspândită în diverse clădiri pe malul Dâmboviței. Este mult mai vastă, mai contradictorie și, tot mai adesea, de nestăpânit.

Întrebați-i între patru ochi, dacă aveți ocazia, pe făcăii și doamnele care s-au întros acasă sau printre prieteni din birouri oficiale de top, de câte ori au avut impresia că, semnând o hârtie, apăsând pe un „buton”, închizând un telefon, au determinat un fapt public seminificativ, o schimbare de substanță, au blocat un proces negativ în imprejurări accesibile, au salvat oameni, comunități de la stări critice și pericole semnificative.

De fapt, realitatea românească, desigur ca altele de prin jur, este marcată profund de un sindrom sever, necruțător, cu tot mai largă răspândire. O tendință agresivă de fragmentare pe structuri de bază (economie, mediu politic, comunitar, cultural, informațional ș.a.) urmată de o izolare de neoprit, egocentrică, hrănită de fuga cât mai departe, urmată firesc (în nefirescul generalizat) de o desincronizare efervescentă. Sună demonic… Rezultă lumi bolunde, analfabete la culturile clasice ale guvernării, complet străine de bunu- simț comun, de o mediatizare benefică generoasă. Mediul politic românesc este, nu de ieri-alaltăieri, complet neputincios în a „guverna” o astfel de evoluție haotică. Dacă și-o asumă…

6. Stabilitate vs. inerție

Aparent, suntem la începutul unui nou sezon politic. Victorie electorală clară, coaliție majoritară, echipă generos procesată. Program ambițios. Ar fi cea mai bună veste pentru o Românie abandonată în regresii multiple, inerte și scandaluri jalnice. Ce ne-ar putea menține totuși dincolo, chiar la o distanță devenită obositoare de normalitate, stabilitate, evoluție? E simplu. O colecție de întrebări venite dinspre realitate. Nu din poziționări partizane pricinoase.

Care vor fi șansele de stabilitate în asigurarea unor dinamici multiple, constant pozitive la nivel economic, social și politic?

Care va fi capacitatea efectivă a noii guvernări de a gestiona o dinamică economică marcată de clivaje, carențe, amânări multiple în domenii-cheie?

Cum va fi asigurat echilibrul între așteptările electorale asumate și efectele multiple ale unor promisiuni asumate în grabă, la vedere, ca o rutină a propagandei electorale?

Nu cumva, absenteismul electoral, una dintre sursele majore ale victoriei în alegeri a PSD, s-ar putea resuscita într-o tendință spre reacții critice cu potențial de respingere și revoltă?

Care va fi capacitatea efectivă a noii guvernări de a acoperi productiv, pozitiv, profund nevoi și așteptări îndelung ignorate, ratate, manipulate și care vor atinge praguri critice în intervalul următor, 2017 – 2020?

Câtă răbdare mai au românii, după 26 de ani de ratări? Câți dintre cei „nerăbdător” încă în putere vor alege să părăsească țara, generând o falsă, adânc costisitoare sursă de „stabilitate”? Care vor fi pe termen mediu – lung costurile structurale, de siguranță națională și de acum la viitor ale acestei autodeportări din România reală?

7. Izolare vs. pezență externă

Separația intern / extern este deja fumată, chiar dacă rămâne între diferențierile formale la nivel de mesaj public sau chiar în spațiul instituțional. În practica efectivă, pe piața jocului real a fost de mult trimisă la plimbare. Au rămas, desigur, câțiva rătăciți, chiar și în poziții-cheie. Adică, cu spatele… Oare de ce? Simplu. Nu e ușor să joci în campionate europene. Ca să nu mai zicem în cele globale. Un prag cultural și instituțional greu de depășit de majoritatea jucătorillr politici din campionatul intern. Câți dintre cei proaspăt intrați in noua guvernare se vor simți acasă la Bruxelles, la Washington, la Moscova, la Beijing sau aiurea? Fără să fie slugi…

Problema în 2017 este cum se vor confrunta cu un pachet critic și contradictoriu de ținte ambițioase, cerințe interne de nedepășit și așteptări nervoase din toate părțile. Un coșmar dens, neîntrerupt, costisitor.

Integrarea României în UE, participarea în structurile NATO par să devină, zi de zi, un spațiu tot mai virtual, o simplă iluzie. Sursele sunt multiple, de neoprit. Intern și extern. A devenit o sfidare, oarecum copleșitoare.

Cu cine ieșim la joc? Declinul poziționării României ca stat-partener se conturează ca una dintre cele mai dure sfidări.

În ce măsură colecția de desincronizări și incapacități interne, multiple și diversificate se va cupla cu o expunere externă extrem de păguboasă pe o piață globală tot mai răvășită de crize?

Cu cine, cu ce, cum ieșim măcar pentru a face figurație și a limita pagubele? Care ar putea fi viziunea, linia de operare?!

8. Prezent vs. viitorul apropiat

O capcană uzuală în viața publică și foarte adesea în cea politică accesată prin excelență, este dependența de trecut. Inerție, repetare la nesfârșit a ceva deja practicat. Câți „oameni cu experiență” avem în noua echipă? Sau, altfel spus, câți prizonieri ai trecutului, recent și îndepărtat vor bate apa în piuă pe cât de înțeleși de mulțime, pe atât de neputincioși.

Marea sfidare a oricărei guvernări vine din înțelegerea și asumarea prezentului real, vast și activ. Nu ușor de definit, de măsurat, de pus în pagină… Campania electorală a fost, în mare, o colecție de basme. Guvernarea cere fișa medicală. Într-o Românie nu tocmai robustă, cu dependențe și slăbiciuni puternic instalate. Cum, cine va urni lucrurile din loc? Un blocaj generalizat, adânc instalat, pe multilpe planuri.

Desigur, nu ar fi puțin dacă noii veniți ar proiecta și deschide măcar și „ieșirea de incendiu”. Pregătind țara pentru încercări multiple, deja instalate sau emergente în 2017.

Rămâne de văzut în ce măsură mai avem ca societate sistem instituțional, factori activi în economie și administrație locală, comunicatori și distribuitori de informație corectă, la zi, nu în ultimul rând lucrători responsabili din comunitatea informatică sunt efectiv preocupați, capabili să asume și să răspundă la sfidările viitorului apropiat.

Prezentul real ar fi intrarea. Să vedem.

Cam atât. Scuze pentru deranj.

P.S. – Avem Opoziție?

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News