Prietenie & destin

Foto: Humanitas

Este – așa o consideră co-autorii uneia dintre cărțile cu o cotă răsunătoare pe finalul anului 2020 – „cea mai dificilă temă a muritorilor”. Destinul este această temă atât de problematică, iar cartea celor doi – Andrei Pleșu & Gabriel Liiceanu – se intitulează chiar așa, în deschis, Despre destin.

a. Nu e în premieră o apariție editorială în care numele celor doi extraordinari gânditori (și mai mult decât atât: constructori ai unor mari instituții de la noi de după 1989 – nu numai NEC sau editura Humanitas) să stea unul lângă altul. Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții – carte care reia suita de conversații avute de cei doi la Televiziunea publică – este volumul care e, probabil, cel mai aproape de materia celei mai recente apariții cu numele domnilor Pleșu și Liiceanu pe copertă.

ă. Vom regăsi numele celor doi – chiar dacă într-o formulă mai largă – și în alte volume (titlurile sunt, toate, publicate de Humanitas). Spre pildă – O idee care ne sucește mințile (o carte-vaccin pentru o bună imunizare împotriva idelor comuniste în care Horia-Roman Patapievici se alătură, formând un trio redutabil, domnilor Pleșu și Liiceanu). Sau, în Epistolar, mai vechea – dar atât de actuala și de splendida – carte despre ce spectacol uluitor al ideilor pot naște mințile briliant înzestrate pentru așa ceva.

b. Pe de altă parte, „tema destinului” are, la rândul ei, antecedente în eseistica și în reflecția sistematică a celor doi autori – la Andrei Pleșu, bunăoară, în Minima moralia (un capitol se cheamă Judecata morală și problema destinului); la Gabriel Liiceanu, în Despre limită sunt nu mai puțin de patru capitole alocate acestei teme.

c. Formula de dialog dintre Despre destin este acoperită de un schimb epistolar între cei doi care se întinde pe durata lunilor iulie-septembrie 2020. Sunt zece scrisori tematice cu totul (câte cinci de fiecare parte) pe care și le trec unul altuia Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Dl. Liiceanu e cel care dă startul acestuia dialog; dl. Pleșu, cel care – e un fel de a spune așa (căci dialogul păstrează, și către final, după ce ideile sunt trecute prin „site” rafinate, nota sa de deschidere, uimire și generozitate) – îl încheie.

d. Aproximativ două treimi din carte e ancorată în cele zece scrisori amintite mai înainte; la acestea se adaugă, în secțiunea „Restituiri”, o suită de 14 texte mai scurte, „însemnări despre destin”, publicate între 2016 și 2018 de Andrei Pleșu în revista pe care a fondat-o, „Dilema veche”. Cartea se rotunjește cu o masivă bibliografie pe tema destinului datorată aceluiași Andrei Pleșu, meticulos adunată de-a lungul mai multor ani în vedea unui volum (pe aceeași temă, a destinului) pe care autorul îl considera „final”.

e. Un „buzdugan” al acestui dialog – și, implicit, al acestei cărți – a existat în spațiul public și sub forma video: în anul în care Humanitas a celebrat 30 de ani de la înființare, la finalul lunii iunie, într-o video-dialog online, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au dialogat la propriu Despre destin. Conversația celor doi, care are peste 70 de minute și care e disponibilă pe canalul de Youtube al editurii Humanitas, a fost unul dintre cele mai vizionate materiale video culturale ale anului trecut; contorul de audiență indică faptul că acest material video a trecut de 44 k (44.000 de vizionări).

f. Reflecția despre această „dihanie” atât de misterioasă cum e destinul nu poate pleca decât de la întrebări. Și nu de la orice fel de întrebări. Ci de la unele – înalte – precum acestea: „Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?”

g. Mai mult decât atât: un „foraj” cu atât mai adânc, mai profund în legătură cu o asemenea temă e de făcut acum, recent, când – formularea îi aparține domnului Liiceanu, în chiar deschiderea acestui dialog epistolar – , „în acest orizont existențial în care ne-am așezat, plini de ce-am trăit, ne pregătim să tragem linia finală”.

h. A reflecta, „plini de ce-am trăit”, „a gândi destinul în momentul cel mai potrivit al vieților noastre” nu e o încercare ființială oarecare, ci una nobilă. Pentru că, tot în cuvintele lui Gabriel Liiceanu, „cuvântul destin nu este un cuvânt de rând. Ca și tragicul, el vizează ființa noastră prinsă în cele mai grave raporturi ontologice”.

i. Ceea ce implică (și) că: „indiferent de ce vom susține (…), amândoi năzuim să ridicăm destinul la acel rang de demnitate teoretică pe care îl revendică obligația de a ști cât de cât ce am trăit”.

î. Ar urma, la capătul acestei reflecții în care sunt implicați doi oameni extraordinari despre care unul dintre ei (Andrei Pleșu mai precis) a spus că „nu sunt asemănători, ci mai degrabă complementari, când nu de-a dreptul incompatibili”, ar urma așadar să avem  – cum propune Gabriel Liiceanu – o „Ipoteză Pleșu-Liiceanu” despre destin.

j, Sau altceva, diferit de ordinul unei „ipoteze Oparin-Haldane” – în cuvinele domnului Pleșu: „Zic mersi și dacă vom reuși să provocăm un pic de neliniște și un orizont de cercetare proprie în ograda celor care ne urmăresc”.

k. Sau, pe de altă parte, am putea să avem cu adevărat o „fertilă cădere pe gânduri” în chestiunea unei teme despre care există riscuri serioase de a fi suprainterpretată. În cuvintele domnului Gabriel Liiceanu: „Ca și tragicul, destinul are accente sublime. Există oare vreun om care să iasă în lume fără să fie convins că a auzit în mai multe rânduri bătaia destinului la poarta vieții sale? Toți credem, trecând prin viață, că ne-am înfruptat din ”măreția destinului”. De aici și tendința de a abuza hiperbolic de un cuvânt folosit confortabil numai atâta vreme cât rămâne în ceața semnificațiilor sale”.

l. Pentru ca „abuzul hiperbolic” să fie evitat, una din”operațiunile” obligatoriu de făcut e aceea de a „discui” locurile comune care există cu privire la tema destinului.

m. Altfel spus, a pune în practică un asemenea demers revine la a intra, neapărat, în atât de bogata materie mitologică. A intra acolo, dar și a ieși de acolo, în felul în care crede G. Liiceanu: „deîndată ce pășești pe teritoriul transcendenței, îți cresc aripi. În timp ce eu, fiind doar un ”fizician al destinului”, suport greu, când e vorba de efortul cunoașterii, explicațiile care se construiesc pe acumulări de metafore”.

• Citiți și: Gabriel Liiceanu: „De m-aş putea transforma, la momentul potrivit, în înger-păzitor!”

n. Complementar cu Gabriel Liiceanu, când nu de-a dreptul incompatibil pe alocuri Andrei Pleșu și aici, în banchetul ideilor despre destin: „Hai s-o spune pe șleau: tu nu crezi în transcendență, eu nu cred în imanență. Mie imanența, realul imediat mi se pare insuficient metafizic. Ție transcendența ți se pare insuficientă empiric.”

o. Ajustările care țin de poziționările celor doi în chestiunea raportului – complex, niciodată simplist – dintre „transcendență” și imanență”, dintre fizică și metafizică sunt, opinează dl Pleșu, de neevitat – pentru că, loc comun, „platitudine curentă a dezbaterii despre destin”, dar și piatră de încercare e opoziția „fatalism” – „libertate individuală absolută” în privința temei privilegiate de dialogul celor doi.

p. Pe un alt plan, dar tot din miezul deja încins al dialogului despre destin – Andrei Pleșu, antologic, către Gabriel Liiceanu, în problematica poziționării: „Mă ameninți că, din când în când, ai „să-mi bagi câte un băț prin gardul transcendenței”. Răspuns: o să vezi tu pe naiba când transcendența o să-și bage și ea bățul prin și peste gardul imanenței tale!”

q. Pe un alt versant, urcând, în înșiruirea ordonată a ideilor și argumentelor către tema destinului – (din nou) Gabriel Liiceanu: „Tot ce apare pe traseul vieții e finit, în frunte cu posibilitățile de a lua lucrurile de la capăt. Căci, atunci când ajungi la capăt, nu mai ai ce lua de la capăt. A-ți «reface viața» e o expresie precară, pândită mereu de un prea-târziu și, de cele mai multe ori, încărcată de urmările neroziilor făcute în viața «precedent»”.

r. Și, de la depărtare, dar nu în opoziție sub subdiviziunea tematică enunțată imediat mai sus, replica lui Andrei Pleșu: „Când, la o anumită întrebare, există deja răspunsuri consacrate și credibile (deși, recunosc, nu pot să nu mă întreb dacă există, cu adevărat, în toate domeniile, răspunsuri definitive, de nedepășit, creditate ca irefutabile prin consens comunitar, tradițional sau «științific»), a propune insistent și cu argumente de strică simpatie spirituală un alt răspuns, livrat cu limbajul unei certitudini greu sustenabile, atunci da, atunci putem vorbi despre compensatorii derapaje fantasmatice, recte despre erezii. Ele ignoră fie evidențele, fie Tradiția”.

• Citiți și: Andrei Pleşu: „Emoțiile negative, derapajele depresive, sentimentul crizei pot avea un sens”

s. Am ordonat – enumerat, poate că e mai bine spus – în „cuplet” fragmente (foarte selectiv; se pot face de zeci de ori mai multe asemenea grupaje) din argumentele pe care „le pun în joc cei doi” pentru a ilustra o metodă.

ș. Nu o ipoteză, nicidecum „Ipoteza Pleșu-Liiceanu”, ci o modalitate, o manieră șarmantă. Una care ne spune și ne repetă, cu fiecare lanț silogistic pe care îl etalează, aceasta: în tema destinului nu se poate merge simplu, fără poticniri, fără a da ocol; nu se poate merge în linie dreaptă.

t. Am putea spune, prin urmare, și așa: Despre destin e (și) cartea unor ocoluri regale, unor volute de mare clasă, unei voluptatăți de „a da târcoale” culturale!

ț. A conversa despre destin e, în mod necesar, și a ajunge – sau a te opri – la religie. Din nou, în chestiunea dialogului care subîntinde această carte, pasul 1, Gabriel Liiceanu: „Ce-ți cer este să mutăm cerul sau infernul din «dincolo» în noi. Să coborâm teologia din «ceruri» în teritoriul alcătuirii noastre lăuntrice și în locuirea noastră «aici». Judecata de Apoi are loc în noi”.

u. Și, pasul 2 – complementar?, incompatibil? –, Andrei Pleșu: „Demonstrația ta pune accentul pe «înlocuirea» transcendenței (care ți se pare inconsistentă, inabordabilă, «fantasmatică») cu transcendentalul. Dar, cuvântul «transcendental» având o ereditate speculativă încărcată, preferi și suspendarea lui, recurgând la un concept pe care îl socotești mai rațional, mai realist, mai clar: «infinitul lăutric». De-aici încolo, m-ai pierdut”.

v. Se subînțelege poate că nu vom avea, „la finalul zilei”, o definiția de dicționar, seacă, uniformă a ceea ce e destinul. Dacă va fi, după lectura dialogului în trepte despre destin, va exista o anumită frustrare, atunci, speră Andrei Pleșu, „tocmai o frustrare benefică, provocatoare, neîngrădită am vrut să obținem. (…) Nu ne-am propus să oferim un «rețetar» existențial care să dizolve insomniile, ci, dimpotrivă, să stimulăm o trezie dinamică, o ofensivă mentală hrănitoare, la egală distanță de resemnare și de fudulie”.

x. Dincolo de orice, cred că nu strică să repet (și să repetăm, de fapt) ceea ce, de foarte multă vreme, ține de domeniul evidenței: o asemenea – splendidă – carte despre „cea mai dificilă temă a muritorilor” este și o operă care ia naștere dintr-una din marile și foarte frumoasele prietenii din întreaga noastră istorie a culturii.

y. În fine, cu recunoștință: Despre destin e o carte pe care o văd – și pe care o iau ca atare – și ca un dar, un mare dar.

z. Să zic și așa, pentru că nu e greșit: un mare dar pe care mi-l (și, cu putere, cred că ni-l) face destinul de a fi contemporan (i) cu acești doi mari gânditori.

Articol publicat și în revista Ramuri.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News