Între problema istoriei și istoria problemei


Hegel spunea cândva că problema istoriei este istoria problemei. Istoria intelectuală nu poate fi separată de abordările sociologice și psihologice. Mai ales în câmpul studiilor despre comunism, biografiile, interviurile și memoriile contează tot atât de mult cât documentele oficiale, fie ele publicate sau nu.

 

Evident însă, nicio memorie nu este infailibilă, iar acest lucru este adevărat mai ales în legătură cu oamenii ale căror vieți au fost marcate pe de-a-ntregul de reprimarea și negarea celor mai umane sentimente. Supraviețuirea sau succesul elitelor comuniste nu au fost rezultatul devotamentului lor față de adevăr sau onestitate.

Chiar și cei care se căiesc în postcomunism sunt încă interesați de prezentarea trecutului lor ca mai puțin deplorabil decât al foștilor lor complici și asociați. De aceea, o istorie politică a comunismului românesc trebuie să meargă dincolo de simpla descriere a etapelor ascensiunii și decăderii acestui partid-mișcare și să înțeleagă motivele din spatele unor fenomene precum procesul și execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu, din 1954, jocurile de putere dintre „nucleul din închisoare” al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și „moscoviții” Ana Pauker și Vasile Luca, rolul lui Stalin în ascensiunea lui Dej și, nu mai puțin important, în izolarea Anei Pauker în sânul elitei partidului, ascensiunea ulterioară a lui Ceaușescu, tentativele de „de-stalinizare” ale acestuia și, în cele din urmă, opțiunile sale suicidare care au dus la fatalul experiment numit socialism dinastic.

Comunismul românesc nu e mai puțin reprezentativ pentru radicalismul de stânga leninist al secolului XX decât, să spunem, varietățile iugoslavă, cehoslovacă sau maghiară, și, prin urmare, este nevoie de analiza nepărtinitoare pe care o merită.

Cum poate înțelege cineva atașamentul lui Ion Iliescu la valorile și idealurile comuniste ale tinereții fără a ști din ce anume erau făcute acele idealuri și de ce atât de mulți oameni le-au găsit atrăgătoare? O istorie politică nu trebuie să ignore prețul plătit de români pentru experimentul utopic comunist.

Gulagul românesc a fost o realitate vastă și terifiantă, în care proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră inițiat de Gheorghiu-Dej a funcționat ca un mare lagăr de concentrare menit să distrugă elitele politice și culturale și să imortalizeze triumful clasei muncitoare asupra detestatei burghezii. Întrerupt după moartea lui Stalin, proiectul Canalului a fost reluat și completat sub Ceaușescu, un simbol al nestinsei dorințe de glorie și o dovadă a continuității la nivelul obsesiilor staliniste românești.

Un alt înfiorător exemplu a fost cumplitul experiment de la Pitești împotriva demnității umane. Aici, studenții închiși au fost obligați să execute forme diabolice de „reeducare reciprocă”, servind simultan drept victime și torționari, iar cei care au refuzat să participe la aceste monstruoase ritualuri sadice destinate creării Omului Nou și-au pierdut mințile și au fost în cele din urmă exterminați fizic.

Altfel spus, pentru a-și vedea transformate în realitate planurile leniniste, comuniștii români au acționat fără milă: penitenciare precum cele de la Sighet, Jilava, Gherla, Aiud sau Poarta Albă depun mărturie pentru amploarea terorii. Aceste orori au reprezentat, în orice caz, doar dimensiunea structurală a experimentului stalinist din România.

Ideologia, teroarea, cinismul ofensat și conformismul birocratic au fost principalii piloni care au garantat instaurarea și consolidarea regimurilor leniniste în Europa Centrală și de Est…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.