Andrei Pleşu: „Emoțiile negative, derapajele depresive, sentimentul crizei pot avea un sens”

Foto: Dilema Veche

Despre destin este cel mai nou volum care poartă semnătura lui Andrei Pleşu şi a lui Gabriel Liiceanu. Un epistolar despre soartă și sorți, îl numesc cei doi.

Prietenia aşezată sub semnul destinului, contactele ziditoare – care ne formează sau ne pun pe un anume drum, rostul alergării prin labirintul interogaţiilor, Adevărul meritat ori căutarea liniștii sufleteşti în vremea pandemiei sunt câteva din temele de discuţie – şi, poate, de reflecţie pentru cititor – la care l-am invitat pe Andrei Pleşu.

 

„Prietenia cu Gabriel Liiceanu nu e confort, ci efort de fiecare clipă, dinamism necomplezent, viață adevărată”

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Sentimentul naturii în cultura europeană”.

Lector universitar (1980-1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991-1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector al Colegiului Noua Europă (1994-2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdii la Porţile Orientului, Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012; Din vorbă-nvorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); Nelinişti vechi şi noi(Humanitas, 2016), Despre inimă şi alte eseuri (Humanitas, 2017), Pe mâna cui suntem?(Humanitas, 2018), Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor, în colaborare cu Gabriel Liiceanu (Humanitas, 2020),  numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

Despre destin, nu e doar un epistolar despre soartă și sorți, cum îl descrieți, ci vorbește și despre o prietenie de peste 40 de ani. Încep, domnule Andrei Pleşu, cu o întrebare pe care i-am adresat-o, recent, și domnului Liiceanu: Simţiţi această prietenie ca fiind aşezată sub semnul destinului?

Tot ce trăim stă sub o anumită determinare destinală (cu condiția să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă, altfel decât strict pragmatic sau anecdotic). Cu atât mai mult întâlnirile decisive, cele care ne schimbă viața sau care, într-un fel sau altul, ne însoțesc pe tot parcursul traseului nostru existențial. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim solemn, cu morgă „metafizică”, orice siluetă cu care ne intersectăm. Nici că n-avem libertatea de a alege, din nebuloasa care ne însoțește, numai ceea ce atinge nucleul intim al proiectelor și al nevoilor noastre.

Dar sunt și întâlniri pe care nu le alegem, care ne iau prin surprindere și ni se asociază într-o țesătură comună, pe o durată indefinită. Aşa a fost întâlnirea mea cu Gabriel. A fost mijlocită de domnul Noica și durează de-o viață. Ar fi greșit să credem (noi înșine și cei din jur) că suntem legați de afinități care au „sudat”, de la început, legătura noastră. Nu cred în dictonul „cine se aseamană se adună”. Cred mai curând că cine se adună strict pe bază de „asemănare” se adună degeaba. Liantul colaborării și al conviețuirii dintre mine și Gabriel a fost, dimpotrivă, o fertilă, provocatoare, uneori iritantă incompatibilitate. (Am mai scris despre asta). Ne-a ajutat, pe amândoi, să ne definim, să dialogăm, să stârnim provocări modelatoare pentru celălalt. Prietenia noastră nu este mediul călduț al unui confort inviolabil. Nu e confort, ci efort de fiecare clipă, dinamism necomplezent, viață adevărată.

 

„Avantajul căutării insomniace este că ea deschide calea spre întâlniri «destinale»”

Despre întâlnirea cu Constantin Noica – omul care v-a împrietenit cu Gabriel Liiceanu –  spuneți că a fost precedată „de o alergare bezmetică în labirintul unei interogaţii radicale, în care nu era loc pentru abstracţiuni deştepte”. Înainte de această întâlnire aţi avut câteva contacte ziditoare, cum le numiţi, cu teologi şi preoţi care v-au pus în faţă cărţi şi teme de reflecţie. În urma întâlnirii cu care dintre ei ați conștientizat că ați fost împins în acel labirint?

În prima noastră tinerețe, Gabriel și eu am avut evoluții cu totul diferite. A lui – mai ordonată, mai viguros orientată, a mea – mai „pestriță”, mai tatonantă, mai riscantă. El părea să știe mai precis ce vrea de la el însuși și de la vocația lui, eu eram așezat mai curând într-un regim de căutare, într-o „alergare” în care nesiguranța, speranța, nevoia de soluție (dublată, incomod, de teama soluției radicale), disponibilitatea interioară (de natură să submineze efortul cuminte, disciplina) conviețuiau dizarmonic (dar, într-un anumit sens, stimulator). În fond, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în ziua de azi… Gabriel e mai „stabil”, decât reușesc să fiu eu. Mai bine instalat în el însuși. Adesea, îl invidiez. Alteori, recunosc, mă enervează procentul de certitudine pe care îl opune bâlbâielilor mele… Dar avantajul căutării insomniace este că ea deschide calea spre întâlniri „destinale”, ca cele la care vă referiți.

N-aș putea spune care dintre mentorii mei pre-păltinișeni mi-a dat „brânciul” decisiv în labirintul transcendenței, al interogativității tenace, al interesului pentru inevidență. Dar „mijlocitorul” prin excelență, și cronologic și „tehnic” a fost colega mea de liceu Floriana Avramescu, fiica preotului Mihail Avramescu. De la dialogul cu ea a început fericita mea neliniște…

 

Ați mai rămas în interiorul labirintului și după episodul păltinișean sau ați ieșit din el după ce v-ați confruntat cu „abstracțiunile deștepte”?

Nu. Aș spune chiar că episodul păltinișean a intensificat căutarea unei potolitoare ieșiri din labirint, oferindu-mi însă șansa esențială de a „rătăci” mai bine echipat prin clarobscurul întrebărilor mele. Păltinișul nu mi-a dat o „doctrină” salvatoare, dar m-a pus în posesia unei metode, care m-a ferit de exaltări și opțiuni pripite.

 

„A-ți căuta destinul e un mod de a te întreba care va fi adăpostul optim al vieții tale”

Când v-aţi pus prima dată întrebări despre propriul destin, dându-vă „întâlnire cu sensul propriei vieţi”?

N-aș putea pune degetul pe o dată precisă. Dar mă pot gândi la câteva premise care au creat impulsul unor întrebări ultimative. De pildă: de la vârsta de 9 ani, a trebuit să trăiesc separat de părinții mei. Tata, medic chirurg cu origini nu prea „sănătoase”, a fost transferat din satul Pârscov, unde eram elev în clasa a treia, într-un alt sat, Bozioru, în care nu exista încă școală. S-a decis, prin urmare, transferarea mea la București, la Liceul „Spiru Haret”. Am fost găzduit, rând pe rând, în casa unor rude ale tatălui meu, apoi la un frate al maică-mii, apoi la o soră a ei, pentru a sfârși, în studenție, intr-o cameră de subsol, închiriată de la proprietarul unui apartament din zona Arcului de Triumf. În tot acest timp, îmi vizitam părinții doar în vacanțe. Încet-încet, nu m-am mai simțit nicăieri cu adevărat „acasă”. Provizoratul acesta a determinat un soi de „maturitate pre-matură”. Pe de o parte, dizlocare, singurătate, melancolie, pe de alta, compensatoriu, nevoia de repere orientative, de „așezare”, de „proiect” existențial, de ordine contextuală. Îmi amintesc, pe acest fundal, un mic episod caracteristic din vremea adolescenței târzii. Într-o noapte, în camera mea de student, m-am surprins privind pe fereastră, spre cerul abundent înstelat și întrebându-mă, neliniștit, care (și dacă) vreuna din luminile de pe bolta nocturnă „mă privește”, mă integrează într-o ordine stabilă, protectoare și stimulatoare. Pe scurt: care ar putea fi „steaua mea”? Nu era vorba de o interogație vanitoasă, ci de nevoia juvenilă de însoțire, de orizontul unui „acasă” care îmi lipsea în viața zilnică. A-ți căuta destinul e, între altele, tocmai o asemenea nevoie, un mod de a te întreba care îți e amplasamentul firesc, în ce perspectivă existențială te vei simți acasă, care va fi adăpostul optim al vieții tale…

 

„Credința adevărată e o alcătuire de tip simfonic”

Făcându-vă la un moment dat o mărturisire – afirmați –, părintele Benedict Ghiuş încerca să vă comunice că „Duhul suflă încotro vrea el”. Ați simțit acest suflu?

Nu cred. Numai Duhul știe ce vrea. Tot ce poți încerca e să fii receptiv când „adierea” lui se face simțită și să te lași surprins de direcția, intensitatea și, mai ales, de eventuala discrepanță dintre așteptările tale și noutatea mesajului Lui.

 

Nu vreau să găsesc Adevărul înainte de a-l fi meritat”, îi scrieți lui Gabriel Liiceanu, într-una din scrisorile incluse în Despre destin. Ce înseamnă a merita Adevărul? Ce ar trebui să facem pentru a-l merita?

Un adevăr „adoptat” fără râvna prealabilă a căutării, a interogației (oricât de chinuitoare și de riscantă), pe scurt – și ca să invoc un pasaj din Evanghelie – un Adevăr fără Cale și fără Viață, un adevăr asumat ca certitudine promptă și radicală, ca soluție gata făcută, nu e numai „nemeritat”, dar și ineficient ca „program”, dacă nu direct smintitor, prin alunecare spre dogmă, spre ideologie, spre instituționalizare. Un asemenea „adevăr” nu se poate numi „credință”. Credința adevărată nu e, din punctul meu de vedere, „știință”, adică ecuație lineară, lege mecanică, precizie geometrică. E o alcătuire de tip simfonic, cu „acute” și „grave”, cu episoade contrapunctice, cu armonii în care rigoarea, emoția, stridența și revelația conlucrează transfigurator. Restul e gândire magică (adică superstiție), instalare comodă „de partea bună”, „ortopraxie” (cum spunea Părintele Scrima, cu gândul la cumințenia rituală, fără taină, fără adâncime duhovnicească, fără suportul autenticității liber asumate).

 

„Un centru fără deschidere riscă să fie la fel de steril ca o deschidere fără centru”, mai spuneți. Mulţi dintre noi, cred, rămânem în acea deschidere fără centru. Ține de noi să-l găsim? E la îndemâna oricui această căutare?

Căutarea e la îndemâna oricui. Nu și găsirea…Deschiderea fără centru e o falsă deschidere. E, mai curând, indiferență, sincretism, dezorientare luată drept toleranță. Dar și adoptarea unui centru, dublată de evacuarea a tot ce nu-l include, sfârșește în dogmă fanatică, poliție spirituală, dispreț față de aproapele diferit. Derapaje se pot, așadar, semnala în ambele direcții: lipsa discernământului de o parte, „slavă deșartă”, excomunicare a „celuilalt”, de cealaltă parte. Aș adăuga că orice „centru” autentic se califică tocmai prin forța lui coagulantă și nu prin obsesia luciferică a segregației…

 

„Retorica specialiștilor în «reziliență» nu mă prea ajută”

Despre destin se încheie cu o bibliografie impresionantă. De ce nu aţi mai avut motivaţia de a scrie volumul de autor dedicat acestei teme la care vă gândiţi de ani de zile și pentru care ați parcurs miile acelea de pagini?

Aș putea livra multiple explicații: demobilizarea provocată, parțial, de vârstă, teama că anvergura subiectului mă depășește, că nu pot livra „soluțiile” clare pe care le așteaptă cititorii și, uneori, sentimentul că lumea în care trăim e în asemenea măsură diferită de cea a generației mele, încât orice autor „vechi” se simte în criză de interlocutor. Dar și gândul acesta poate fi simptomul unei senectuți nevrotice…

Încă ceva: se întâmplă, uneori, ca parcurgerea harnică a unei bibliografii ample să aibă nu un efect stimulator, ci mai curând unul descurajant. La ce bun să mai intri în horă? Să mai adaugi trei sute de pagini sutelor de mii deja somnolente pe rafturile biblotecilor. Fapt e că numai decizia lui Gabriel Liiceanu de a mă zgândări epistolar m-a putut scoate din moțăială. Și îi sunt foarte recunoscător pentru asta.

Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu – tabloul unei prietenii de peste 40 de ani. Foto: Matei Buţă

De câteva luni, trăim cu toţii vremuri apăsătoare, care ne aduc temeri continue. Cum vă liniștiți sufletul în vremea acestei pandemii care ne-a dat tihna şi viața peste cap?

Nu prea reușesc să mă destind, să mă descongestionez, să găsesc „tehnici” compensatorii. Încerc, dar retorica specialiștilor în „reziliență” (lecturi, savoarea izolării în mediul domestic, confruntarea cu sine, cufundarea în creativitate etc.) nu mă prea ajută. Observ, totuși, că emoțiile negative, derapajele depresive, sentimentul crizei (personale, naționale și planetare) pot avea un sens: confruntarea cu limitele proprii, recuperarea unei interogații existențiale fără menajamente, demolarea răspunsurilor gata făcute, pe scurt, un fel de a lua totul de la capăt, într-un moment în care ți se părea că nu prea mai ai nimic de adăugat… Și mi-am amintit, cu acest priej, o vorbă extraordinară a dlui Noica: „Pentru viața spiritului condițiile bune sunt proaste!”

 

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.