Libertăți


Sursă foto: Youtube

Leon Wieseltier este unul dintre cei mai spectaculoși intelectuali americani ai ultimelor decenii. În același timp, e și un personaj plin de contradicții. Hiperinteligent și expresiv, e imbatabil în orice confruntare publică. Ironia mușcătoare și sarcasmul îmbrăcat în referințe livrești îl fac impredictibil și tocmai de aceea extrem de seducător.

 

Mulți ani, l-am perceput ca pe un avanpost al „intelectualilor din New York“, orașul din care provine, în mult mai liniștitul (cultural vorbind) Washington. Chiar revista a cărei secțiune literar-artistică a condus-o timp de treizeci și doi de ani, „The New Republic”, era o replică dată publicației-fanion din Manhattan, „The New York Review of Books”. Astăzi, aș spune că e „ultimul european“ într-o Americă intrată într-o derivă culturală și morală fără precedent. Majoritatea referințelor din articolele și studiile lui, precum și o anume eleganță stilistică, sunt europene și iudeo-creștine. De-a lungul vremii, l-am întâlnit în ipostaze pe cât de neașteptate, pe atât de uimitoare: jucând un mic rol în serialul The Sopranos sau ocupânduse de partea muzicală a spectacolelor unei faimoase balerine americane. Dar, mai presus de orice, a participat la toate bătăliile importante din ultimii patruzeci de ani din zona literaturii, filozofiei și politicii din Statele Unite. N-aș spune că le-a câștigat pe toate – spre marea pagubă a culturii și a normalității. Despre unele dintre ele am scris. Ca, de pildă, despre demisia spectaculoasă pe care și-a dat-o în 2014 de la „The New Republic”, după ce revista a fost cumpărată de un îmbogățit cu ifose, Chris Hughes. Pus pe fapte mari, acesta a transformat-o într-un fel de magazin „for dummies”, plin de de semne și scheme grafice, „ca și cum ochiul cititorului n-ar mai fi suportat monotonia paginilor umplute doar cu litere”, după cum comentam în 2014.

Demisia lui Leon Wieseltier trebuie menționată și fiindcă e legată de o chestiune de onoare. Cred că niciun patron mai bogat decât Hughes n-ar fi îndrăznit să se dispenseze de el, într-atât de legat îi era numele de „The New Republic”. A plecat în semn de protest față de eliberarea din funcție a redactorului-șef al publicației, Franklin Foer (între altele, fratele mai celebrului Jonathan Safran Foer). L-am cunoscut pe Foer și, în afara aerului înfumurat, a unei încrederi în sine agresive și a unor articole indigeste nu cred că s-a remarcat vreodată prin altceva. Ironia sorții face ca, doar câțiva ani mai târziu, Franklin Foer împreună cu o altă „invenție” a lui Leon Wieseltier, Ruth Franklin (aceasta fiind, spre deosebire de Foer, un critic literar foarte bun) să se afle între cei mai vocali denunțători, într-o stupidă cabală montată împotriva sa. Țin minte că, făcând haz de necaz, i-am spus într-o conversație pe care am avut-o cu el la Washington: „Leon, în România există un nume care aduce, în viața publică, ghinion: Elena. Se pare că numele nefast, nemesis-ul tău, e Franklin. Păzește-te de el!”

Mai în glumă, mai în serios, primind de curând primele două numere din „Liberties”, noua revistă trimestrială pe care o editează Leon Wieseltier, primul lucru a fost să verific dacă între colaboratori se află și vreunul cu numele Franklin. Am răsuflat ușurat: nu există. Am regăsit, în schimb, câteva personaje de prim-plan, pe care le cunosc din perioada când citeam „The New Republic”: Michael Ignatieff, Mark Lilla, Helen Vendler, Sean Wilentz, Adam Zagajewski, Moshe Halberthal, David Thomson, Paul Berman, Robert Alter etc. Dacă au ceva în comun, i-aș defini drept intelectuali de stânga, în sensul european al termenului. Nici unul n-a aderat la alunecarea spre extreme a actualei stângi americane, continuând să vadă în cultură un teritoriu al normalității și rațiunii. Mi-e foarte greu să identific o direcție de acțiune anume după parcurgerea a doar două umere din revistă. E de remarcat, totuși, pluralul din titlu, „Liberties”, care promite o deschidere tematică amplă. Publicația e elegantă, în format carte, de dimensiuni ideale, aproape pătrată și… fără ilustrații. Primul număr, cel din toamna lui 2020, are 420 de pagini, al doilea, din iarna lui 2021, 384. Singura intervenție vizuală o constituie însemnul grafic de pe copertă, o prelucrare liberă a ilustrațiilor lui Botticelli pentru La Divina Commedia.

M-am bucurat să regăsesc numele citate mai sus, precum și să-l descopăr pe cel al lui Celeste Marcus, o tânără cercetătoare căreia îi prevăd o strălucită carieră intelectuală. Articolele sunt ample, de circa douăzeci de pagini fiecare, ceea ce le plasează la antipodul postărilor scurtissime de pe Facebook sau Instagram. E revigorant să constați că marea tradiție a eseului cultural supraviețuiește în aceste timpuri dominate de goana omului spre neant. Cei care scriu pentru „Liberties” sunt oameni temeinici, nu grăbiți – și tot astfel trebuie să fie și cititorii lor. M-aș fi așteptat ca editorul să atace frontal una dintre chestiunile de care a fost intens preocupat în ultimii zece ani: aceea a raportului dintre cultură și tehnologie. Tema fusese, de altfel, anunțată ca o prioritate a publicației. Deocamdată, nu am descoperit vreo deschidere specială în acest sens. Acestor două numere de început le vor urma, cu siguranță, altele, care îi vor întări profilul deja distinct: serioasă, dar deloc academică, vivace, dar fără superficialitatea jurnalismului. În articolul din primul număr, care poate fi citit și ca un program editorial, Leon Wieseltier ține să precizeze: „Nu în ultimul rând pentru că apare doar de patru ori pe an, această revistă nu va face parte din categoria celor care dau răspunsuri rapide urgențelor și imbecilităților de care suntem inundați în clipa de față. Vom lupta, dar în pas molcom. Există un motiv mai profund pentru acest ritm contracultural. Și anume, faptul că cercetarea ideilor de amploare și a cauzelor importante necesită timp. Dacă eliminarea pandemoniului nostru intelectual nu trebuie concepută sub aspectul eternității, ea nu trebuie concepută nici sub aspectul înlănțuirilor de știri. Jurnaliștii americani au reacționat cu strălucire la asaltul la adresa integrității și a legitimității lor printr-o epocă de aur a jurnalismului de investigație, dar nu ne așteptăm ca ei să facă mai mult: denunțul minciunii într-un regim al eadevărului este pe cât de obositor, pe atât de esențial. (Oare câte sinonime pentru «nebun» există?) Așa că în aceste pagini vom fi indiferenți la subtitrări. Nu vor exista secvențe rapide și izbucniri emoționale, nimic care să stea sub semnul vitezei și al scurtimii. Revista pariază pe ceea ce s-a numit cândva cititorul obișnuit, care e mai degrabă dispus să reflecteze decât să adere și care cere din partea vieții noastre intelectuale mai mult decât o alegere între ortodoxii. Nu suntem convinși că e un pariu pierdut. Cu un sentiment melancolic al fragilității lucrurilor de care ne pasă, și cu nevoia de a acționa văzând câtă nedreptate este în țara asta și în lume, dorim să aducem o veche vocație intelectuală într-o epocă nouă și să vedem ce putem învăța împreună. Nimic nu întețește mai tare mersul minții decât speranța”.

Ca parte din programul revistei pot fi citite și reflecțiile și aforismele publicate în numărul doi al lui „Liberties” de către Leon Wieseltier, sub titlul Some Possible Grounds for Hope / Câteva posibile motive de speranță: „Străzile goale ale nopților covidului sunt atât de candide în dezolarea lor. Sunt înțesate cu oamenii care nu sunt acolo. Ele asigură o anumită seninătate, în care poți fi singur cu frica ta, și s-o scoți la plimbare. Filozofii știu de la Seneca încoace că frica și speranța sunt gemene. Ele sunt căi alternative de a interpreta opacitatea viitorului. Dacă speranța ar fi rațională, atunci ea ar fi redundantă. Speranța preia lucrurile de acolo de unde le abandonează rațiunea, asemenea unor ghizi la frontiere. Speranța e tot ce putem face mai bun din nesiguranță. E o imagine a fericirii care nu poate fi respinsă ca fiind o iluzie. Nu poți aduce dovezi în favoarea, dar nici împotriva ei. Vraja ei rezidă în limitarea ei cognitivă. Ea se încheie odată cu cunoașterea. «Nu văd cum o să ieșim din situația asta». Îți mulțumesc pentru onestitate. Ea nu e nici pe departe atât de neplăcută ca starea în care suntem noi. Dacă speranța și istoria vor rima vreodată, așa cum ar vrea poetul, va fi o rimă moale, o rimă slabă, o jumătate de rimă. Poate că o națiune n-ar trebui să fie o comunitate. Poate că e destul că e o națiune. Mai există o opțiune: divizați, dar împreună. Motto-ul lui Madison! «Toată arta e politică», spune Lin-Manuel Miranda. Rahat“.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.