Stella W.
În 2008-2009, ani grei pentru mine, am scris o carte intitulată Despre doliu. Îmi propusesem să evadez din realitatea insuportabilă, plonjând într-un univers despre care nu știam nimic: cel al kadiș-ului, rugăciunea evreiască de doliu rostită de fiu, timp de un an, după moartea tatălui. Mai precis, așa-numitul „kadiș al orfanului”, ale cărui etape le-am parcurs citind, comentând și încercând să înțeleg extraordinarul jurnal al lui Leon Wieseltier, Kaddish. Ceea ce a urmat a fost pentru mine o experiență nu doar culturală, ci și umană ieșită din comun.
Volumul recent publicat de Ioan Stanomir, Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii, mi-a amintit de câteva pagini care încheie cartea mea scrisă pe marginea „travaliului de doliu“ al lui Leon Wieseltier. Am simțit nevoia să le decupez, să le republic și să le ofer celor care au pierdut pe cineva drag. Precum și celor care cunosc chiar acum, în Ucraina, frica, foamea, durerea, disperarea și tragedia. Astfel de rânduri negre pot să ne aducă în minte și cât de norocoși suntem, și cât de ușor se poate pierde totul. Cer cititorului îngăduința de a reproduce articolul din carte aproape în întregime.
Această ultimă zi a fiului îndurerat – o zi de peregrinări, neliniști, meditații, contemplând narcisismul durerii și gândindu-se la «energia morală a doliului» – e asemănătoare unei treceri prin propria viață. Un concentrat al existenței spirituale niciodată analizat cum se cuvine, până la capăt. O singură oprire, în acest șuvoi amețitor, un singur moment de răgaz: «Reîntorcându-mă în redacție, mă opresc într-o piațetă în care se află statuia lui Longfellow. O insulă în toiul traficului, dar tocmai de această insulă am nevoie. Bătrânul poet stă sever deasupra mea. Mâna dreaptă i-a căzut peste brațul scaunului, iar în mâna stângă ține o carte. Se gândește la ceea ce abia a citit sau uită ceea ce a citit. Stau sub un copac golaș, pe o bancă de lemn cu semnele iernilor trecute pe ea și mă uit la porumbei. Mintea mi se golește. Sunt dincolo de orice gând. Sunt conștient că sunt conștient. Știu doar că ceva există și că nu totu-i nimic. Acesta e foșnetul ființei. Trece repede și mă întorc la lucru». Foșnetul ființei: un an întreg de suferință, eforturi și luptă cu inerția, căderi și reveniri pe orizontala existenței pentru a auzi acest sunet ireal, dincolo de rațiune, în plină zonă a simțurilor. O minte golită și un corp golit: iată rețeta metafizicii desfășurate pe partea dinspre noi a neantului, descoperită din întâmplare. Restul e supunere la reguli și revoltă împotriva regulilor. Nu e nici mult, nici puțin. Dar cu siguranță nu e totul.
Apoi, cuvintele expiatoare ale rugăciunii – «i-am luat povara de pe umeri» – și lunga liniște intersectată de sunete, rugăciuni, rememorări, suspine, binecuvântări. Tatăl, sora, mama. Viii și morții. Kaddish-ul lui Leon Wieseltier se încheie cu o tabula gratulatoria ce cuprinde numele celor care, pe parcursul anului de doliu, au fost alături de fiul în suferință. Lista începe cu rabinii întâlniți în sinagogi și continuă cu prietenii, rudele, cunoscuții sau colegii care i-au stat alături. Unii sunt oameni de rând, alții celebrități, unii sunt încă vii, alții trecuți în lumea de dincolo. Penultimul rând cuprinde numele surorii, al fiilor și soțului ei. Iar ultimul, singur, decupat în imensitatea albă a paginii de carte, pe cel al mamei.
Stella Wieseltier.
Un nume care trebuia să stea singur, purtând greutatea tuturor personajelor invocate, și atârnând, la rându-i, primejdios, amețitor, deasupra părții nescrise a paginii, ca pe buza unei prăpastii. E numele care face legătura între tărâmul de aici și tărâmul de dincolo, așa cum a mai făcut, aducându-l pe lume pe copilul Leon. E numele care, în această carte, leagă lumea neființei de partea noastră de cer. Astfel încât, cartea despre moartea tatălui este, inevitabil, o carte despre viața fără de sfârșit a mamei.
În noiembrie 2001 mă aflam la New York, într-una din reprizele de cercetare academică atât de generos oferite de Tony Judt la New York University – Remarque Institute. Trecuseră abia două luni de la atacul asupra Turnurilor Gemene și America nu-și revenise din șocul resimțit în senina zi de septembrie când o întreagă civilizație a fost îngenunchiată de violența inimaginabilă a barbariei. Trăiam cu un amestec de revoltă și durere incredibila crimă, petrecută sub privirile încremenite ale unei întregi planete. Nu pot nici acum să desprind acele zile de My City of Ruins, sfâșietorul cântec al lui Bruce Springsteen, sau de cuvintele în care palpită durerea omului obișnuit să se revolte de cinci mii de ani, „Did you go crazy / Or did you report/ On that Day/ They wounded New York?”, ale nepotul de rabin din Cracovia, Leonard Cohen.
Făcusem în așa fel încât într-un long week-end să ajung la Washington. Aveam cu mine câteva exemplare din traducerea românească a Kaddish-ului, datorată Magdei Teodorescu, sub egida Editurii Polirom. Scrisesem prefața cărții. Coperta cuprindea fotografia unei uși vechi, cu vopseaua scorojită, aproape putredă, fără clanță. Leon a fost încântat de metafora sugerată de acel obiect vechi, inutil. «Uite, asta e Tradiția: o ușă fără clanță. N-o poți deschide decât dacă devii tu mânerul!» I-am adus și câteva fotografii – vechi cărți poștale din colecția Adrianei Babeți – cu imagini din orășelele poloneze din care proveneau părinții săi. La întâmplare, luasem și mai multe fotografii ale vechii Timișoare. Fotografii alb-negru, sepia ori colorate cvasi-manual, stampe încremenite dintr-o lume demult apusă. «Mama o să se bucure enorm», mi-a spus Leon, cu o gravitate bruscă în glas.
M-am întors la New York duminică seara. De la Penn Station până în Washington Square am mers pe jos – eram în plină «vară indiană» – trăgând după mine geamantanul cu rotile plin cu cărțile pe care, ca întotdeauna, mi le dăruise Leon. Locuiam pe Bleeker Street, dar, ajuns în dreptul clădirii lui Remarque Institute, am urcat să văd ce mesaje îmi sosiseră în zilele cât fusesem plecat. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost lumina roșie care pâlpâia a telefonului. Era un singur apel. Surprins, am auzit vocea lui Leon: «Sună-mă. Am să-ți spun lucruri interesante». A răspuns imediat. «E halucinant. N-ai să mă crezi, dar am chemat-o pe mama să-i spun de traducerea românească a cărții. Am pomenit de fotografii și de Timișoara și ea a zis imediat: ‘Ah, dar eu am fost la Timișoara! Am stat acolo câteva luni, în 1939, când am luat primul tren din Cracovia care ne-a dus, pe unchiul meu și pe mine, până s-a oprit! Aveau niște magazine foarte frumoase’».
Am încercat, cu ochii minții, să refac, luni în șir, traseul acelei fete dezorientate, abia ieșită din adolescență, care-și pierduse țara și liniștea, urcând împreună cu unchiul cam scrântit – «Era un fel de rabin itinerant, care naveta neobosit între Cracovia și Palestina» – în trenul în care se buluceau de-a valma, de frica armatei germane, femei și copii, bătrâni și ologi, bogați și săraci, bolnavi și sătui, oameni până atunci fericiți sau deja cu frica morții în oase. Din toate acele zile de suferință și durere supraviețuise doar amintirea frumoaselor magazine timișorene Traxler, Arendt, Weisz, Babcsany, Bleier, Herzog. Nici o durere, nici o părere de rău. Doar uimirea că acel cuvânt misterios, Timișoara, revenea, Atlantidă scufundată și readusă la suprafață, rostit de propriul ei fiu.
Am încercat să-mi închipui uimirea și spaima și oroarea din ochii ei, să-mi imaginez drumul prin confuzia unui imperiu care nu mai era, Galiția, Moravia, câmpia Panonică, Transilvania și Banat. Setea și foamea pe care le îndurase – «Eram doar cu rochia de pe mine» – și deruta când va fi coborât din tren în orașul necunoscut, în care se vorbeau curent trei-patru limbi, dar în care nimeni nu se grăbea să intre în vorbă cu tine. M-am gândit la zilele și nopțile ei într-o țară străină, cu oameni așezați, dar reci, civilizați și apăsat-indiferenți.
Cu toate acestea, nu-mi pot reprima gândul c-a fost fericită la Timișoara. Mi-o închipui exuberantă, plimbându-se pe străzi cu ochii la casele în care simțeai parfumul vienez, grația acum aproape stinsă a Împărătesei Sissi, al cărei duh continua să plutească la doar câteva sute de kilometri spre Vest. Îmi imaginez lungile după-amieze de duminică, încremenirea contondentă a străzilor pustii, tăcerea germanico-ungurească a puținilor trecători ce spărgeau tabuul somnului de după-amiază, o văd glumind cu alte fete polono-evreice, șușotind și râzând. O văd copleșită de melancolie, dar revenindu-și repede și privindu-te intens în ochi, uimit-întrebătoare, cu zâmbetul gata să se transforme în râs ori, dimpotrivă, încremenind în timp ce mâna stângă adună la spate părul negru, gata să-i acopere fața. Ochii îi strălucesc, iar uneori se rotunjesc într-o privire intensă, cafeniu-cenușie, alunecând scurt-îndurerată de-a lungul străzilor. O văd, alteori, stând minute în șir privind pe geam, cu fața sprijinită în palma stângă, în timp ce mâna dreaptă se mișcă pe conturul invizibil al unui gând știut numai de ea.
În acest timp, silueta prăfuită a unchiului rabin o însoțea bombănind și vorbind cu o lume invizibilă. N-am aflat niciodată cum arăta acel unchi, dar mi-l închipui așa cum era Leon când l-am văzut prima oară: deșirat, abulic, hipnotizat de-o lumină stranie ce se prelingea dintr-un univers ce se construia chiar atunci, umblând ușor împleticit în cizmele de cow-boy descins din romanele lui Cormac McCarthy. S-ar putea să mă înşel, şi toate acestea să nu fie decât aburul unor întâmplări imaginare şi-al unui nume care încheie o lume şi o carte”.
Articol publicat și în România literară.
Sugestie de lectură:
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
