Toboșarul neobosit al Epocii de Aur


Adrian Păunescu s-a cățărat febril și entuziast pe scara puterii, a obținut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă și umilitoare în veșmintele imaginilor inițial seducătoare, ulterior gongorice și pompierești. Talentul i s-a stins pentru că și l-a abandonat.

 

După 1989, puținii care au îndrăznit să reamintească cine a fost Adrian Păunescu (1943 – 2010) au fost taxați drept „străini de neam” și chiar „lipsiți de respect pentru morți”. Dar cam la fel s-a vorbit și când s-au dus pe cealaltă lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu discrete excepții și din rațiuni care se cer examinate atent, a părut să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ și abolește referințele la rolul său politic.

Contribuția lui Păunescu la reproducerea regimului comunist în România nu a fost câtuși de puțin neglijabilă, așa cum foarte clar a demonstrat Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ceea ce se întâmpla în urmă cu opt ani cu idolatrizarea lui Păunescu a fost un nou exemplu din seria acelora care l-au făcut cândva pe Paul Goma să scrie, cu obidă și disperare, cartea Amnezia la români.

Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile însă, Păunescu a acompaniat și a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceaușismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretențiile neo-feudale, dar a contribuit cu sârg la plăsmuirea vulgatei sale xenofobe.

A părut așadar cât se poate de normal să-l regrete toți foștii politruci și securiști, membrii profitocrației regimului totalitar și urmașii lor, toți cei care s-au obstinat (unii încă o fac) să creadă că Nicolae Ceaușescu, omul care a înfometat și a ofensat un popor întreg, a fost un veritabil patriot. Lui Păunescu nu i-a fost suficient cât l-a cântat pe Ceaușescu, cât a venerat-o, rimat-o pe Elena. La moartea lui Nicu Ceaușescu a produs un poem interminabil menit să-l imortalizeze pe „prințișor”. Sfânta Treime a comunismului dinastic și-a aflat în Adrian Păunescu trâmbițașul privilegiat. În 1978, după ce generalul Ion Mihai Pacepa a rămas în Occident, Păunescu a publicat în Flacăra (feuda sa culturală) un poem de o rară vehemență intitulat Blestem trădătorului de țară.

Adrian Păunescu a fost toboșarul neobosit al „Epocii de Aur”. Un talent real s-a înecat în abisul servituții voluntare. Iată un fragment din Raportul Final direct legat de rolul lui Adrian Păunescu în anii dezonoarei, spaimei și infamiei:

„Cenaclul Flacăra a început în curând să semene, prin rânduială și gestică, cu săvârșirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântați de ce văd și de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbește prin gura lui – supunere și iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi și în colțul acesta de lume, liniștea și stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei și regimului lui Ceaușescu. Nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenților, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supraviețuirii unui regim odios”.

Adrian Păunescu s-a cățărat febril și entuziast pe scara puterii, a obținut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă și umilitoare în veșmintele imaginilor inițial seducătoare, ulterior gongorice și pompierești. Talentul i s-a stins pentru că și l-a abandonat. În locul disidenței, a ales să-l slăvească pe Nicolae Ceaușescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Păunescu nu a avut limite în dorința de a fi trubadurul „Epocii de Aur”. Arhitect impenitent al utopiei ceaușiste, a fost el însuși o instituție a acestei dictaturi.

 

Articol publicat și pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.