Mario Vargas Llosa sau despre tenacitatea imaginaţiei

Mario Vargas Llosa. Foto: Hola

Despre scriitor nu se poate vorbi decât folosind un prezent al relecturii: moartea autorului însuşi este, în ordinea literaturii, un detaliu înscris în devenirea imaginaţiei sale. Actul scrisului este, prin chiar revolta împotriva trecerii şi a timpului, o înfruntare a uitării şi a amneziei.

Iar Mario Vargas Llosa este parte din acest continuum de cuvinte, de pauze şi de interogaţie al literaturii. Biografia sa, una care stă sub semnul apărării demnităţii umane, se confundă cu opera sa. Tenacitatea geniului său înseamnă o dârzenie a imaginaţiei, o capacitate de a zidi lumi şi de a lucra, până la capăt, în marginile fragile şi majestuoase ale literaturii.

Dialogurile cu Gabriel Liiceanu (Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficţiunea ca necesitate vitală – n.r.) sunt unul dintre acele autoportrete în care se poate regăsi ceva din polifonia personalităţii sale. Eleganţa şi politeţea sunt alegerile pe care Llosa se întemeiază, spre a lupta cu barbaria şi cu vulgaritatea filistină.

Conversaţia cu Gabriel Liiceanu devine un eseu conversaţional care se plasează în linia unei ilustre tradiţii occidentale: reflecţia morală este semnul în jurul căruia se organizează meditaţia vocilor unite aici. Textele dialogale desenate de Mario Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu posedă vibraţia unică a inteligenţei în libertate: privirea îndreptată de ei către lume este lucidă şi visătoare, asemeni unui drum care se naşte, în seară, prin dialectica afinităţilor elective.

Şi poate că una dintre obsesiile lui Llosa, revenind în atâtea dintre intervenţiile sale, este aceea a necesităţii existenţiale a ficţiunii: prin literatură, prin imaginaţie, prin eliberarea în lumile posibile omul atinge un nivel la care animalitatea şi barbaria nu pot avea acces. Literatura este, în arhitectura omenescului, elementul care îi defineşte unicitatea ontologică – gestul de a scrie este cel prin care putem trăi dincolo de marginile firii noastre.

Iar Llosa a fost, aşa cum aceste eseuri dialogale o probează, unul dintre cei mai tenace şi temerari apărători ai libertăţii literaturii. În contra filistinismului şi a mediocrităţii agresive a cenzurii, Llosa a reafirmat adevărul elementar al autonomiei  imaginaţiei. Literatura nu serveşte unui scop pedagogic, de vreme ce în ea se afla ceva din materia tulbure a sinelui nostru nedomesticit. Ea mu poate fi îngrădită şi nici aservită. Asemeni visului, ea nu se supune decât pulsiunilor sale, izbucnind ca o lavă din cel care scrie.

Disciplina flaubertiană a lui Llosa este o formă de devoţiune: zilele vieţii scriitorului există spre a fi transcrise. Practica literaturii devine alternativa la disperare şi la depresie. Ea este un continuu pariu cu tăcerea care nu este decât un alt nume al morţii – căci adevărata moarte a unui scriitor este închiderea cerului secret al imaginaţiei sale.

În literatură se află o materie care nu poate fi redusă la un ghid aseptic de bună purtare, la fel cum persoana celui care scrie nu este în nici un fel identică cu omul de carne şi de sânge. Ironic şi pasionat, dialogul dintre Mario Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu este un elogiu al puterii de a accepta literatura drept ceea ce este cu adevărat: un continent de utopii personale, de nelinişte, de reverie, de păcat şi de redempţiune, un dublu al lumii documentabile, un spaţiu stelar de nedomesticit  prin raţiunea oarbă.

Conversaţia dintre Llosa şi Gabriel Liiceanu capătă, prin intensitatea ei etică, dimensiunea unui îndrumar: salvarea prin utopiile  liberticide este refuzată, în numele unui firesc al lucidităţii şi al moderaţiei. Llosa este, în aceste pagini, vocea care în care se simte inflexiunea timbrului lui Sir Isaiah Berlin. Omul nu poate fi subordonat ideologiei care desfigurează şi devastează.

Secolul XX este, în această ramă a comentariului liberal, un timp al rătăcirii şi al crimelor. Intelectualul “angajat” oferă justificarea crimei de stat, iar pagina albă se pătează de sânge nevinovat. Critica lui Llosa, cel care nu a devenit niciodată preşedinte al patriei sale, are ceva din curajul senin al gândirii lui Vaclav Havel. Alternativa la utopie şi la ideocraţie este demnitatea umană.

Şi  nimic nu îi poate fi mai străin şi mai insuportabil lui Llosa decât această orbire ce anesteziază judecata morală. Maoismul “Cărării luminoase” este staţia terminus a unei viziuni criminale. În Anzi, teroriştii imaginează un abator uman, ca parte din efortul lor de purificare egalitară. Discipolii lui Şigaliov sunt emisarii acestui veac al morţii.

Dialogul dintre Mario Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu se deschide spre un timp al imaginaţiei şi al libertăţii. Comuniunea cu arta şi refuzul delirului utopic salvaţionist, iată drumul trasat de cei doi, cu un firesc al eleganţei lucide. Firmamentul pe care ochii noştri sunt chemaţi să îl descopere este unul luminat de sorii visării: niciodată singuri, suntem parte din curgerea ce vine de dinaintea noastră, spre a ne topi în viitorul celor de după noi.

Articol publicat şi în Contributors.