Guvernarea alternativă

PSD a pierdut sever, clar și pe termen nedefinit credibilitatea primară, capacitatea de formulare și impunerea pe piață a ofertei de guvernare și, nu în ultimul rând, o anumită coerență interioară, cândva consistentă, de neîntrecut. În România care este. Care rămâne. Ce rămâne? Ce rămâne de făcut?! Cine rămâne pe scenă?

Sărăcie mare. De fapt, n-a fost o victorie. A fost o cădere. Între strigătele străzii şi chemările la DNA, mici fițe și viraje la FMI și Bruxelles, scurte deplasări în Dubai. Ceea ce a condus la faliment ține mai curând de o mediocritate obraznică și tupeistă, practicată într-un monopartidism surprinzător după 25 de ani de “tranziție”. Tranziție către ce? Către nicăieri!

Doar așa se explică apelul – ușor ezitant, stresat și aparent pripit la “sanitarul iscusit”, Dacian Cioloș. Având în mapa sa o colecție impresionantă de CV-uri, căzute din cer, pe o plută navigând în derivă, în ceață, în doru’ lelii.

România rămâne în vechiul paradox, o lume răvășită de crize, de explozii, de confruntări acute, rătăcește în inerție, improvizație și indiferență. Plutește în ceață.

“Incendiul Colectiv” a generat durere și suferință. Dar lumină?! Doar fum…

Iată de ce, pentru noi, întrebarea majoră care bântuie prin culise rămâne: ieșim la liman?! Limanul 2016…

Care ar putea fi principalele desprinderi menite să asigure instalarea pe un traseu viabil și promițător pentru România în 2016?! Abia așa am putea recunoaște și susține o alternativă reală de guvernare într-o țară devenită un simplu depozit de măști și gunoaie.

Deci, prin ce se diferențiază, se instalează și s-ar putea impune, fie și chiar pentru un an, “guvernarea tehnocrată”, cu Cioloș premier. Un start, pentru o modificare majoră la nivelul executivului, este marcat de tensiunea dintre două planuri.

Primul, contextul anterior, povara unui carnaval mizer, excesiv prelungit (din lipsă de alternative), deci artificial și păgubos pentru interesul public, pentru populație și, desigur, pentru credibilitatea țării în contexte din ce în ce mai critice.

Apoi, în ce măsură spațiul critic de operare, derivat din intervalul anterior, conține sau este compatibil cu resurse și factori meniți să genereze și să susțină momentul de cotitură?! Un “trigger point”, suficient de consistent prin resurse și – vom vedea – nu ușor de stăpânit de noii veniți pe terenul de joc! Teren părăsit oarecum în grabă de o echipă de șmecheri expirați la toate probele oficiale și neoficiale.

Iată de ce, evoluția haotică, alimentată de inițiative hazardate, chiar și bine intenționate, și-ar putea face loc cu ușurință. Ar fi greu și costisitor de gestionat, mai mult ar încuraja, “legitimarea” unor resuscitări parșive sau compromisuri jalnice.

Oportunitate istorică sau doar o capcană?!

Sunt câteva condiționări pe cât de inevitabile, pe atât de relevante pentru particularitatea intervalului:

1. O viziune clară, calificată și, de ce nu, curajoasă menită să ghideze traversarea marasmului. Aceasta presupune nu doar recunoașterea sobră, calmă a tematicii patologiei instalate, dar mai cu seamă identificarea unei căi realiste pentru desprindere, pentru accesarea unor spații de operare distincte, în care să poată fi construite structuri, mecanisme, să fie susținute politici publice relevante și generatoare de dezvoltare. Un teren al desprinderii de trecutul apropiat.

2. Definirea coerentă și consistentă a “Agendei critice”, prin recunoașterea limitelor, a blocajelor, a inițiativelor păguboase practicate cu mult zel de guvernări anterioare.

Agenda critică, într-o viziune tehnocrată, deci necontaminată de măsuri politicianiste, ar scoate în evidență o abordare terapeutică, ar ținti cu obiectivitate și profesionalism probleme grave pentru a le rezolva, nu pentru a le transforma în simple confruntări demagogice.

3. Integritatea titularilor în asumarea rolurilor, ca înțelegere lucidă a conținutului, răspunderii și valorii efortului de a duce la bun sfârșit angajamente declarate. Autoexigența ar putea fi proba cea mai firească a “tehnocratismului”, dincolo de ambiții personale sau radicalisme politicianiste. În plus, ar reduce expunerea la presiuni exterioare, ar conferi autoritate în raport cu Parlamentul, subordonând acțiunea curentă interesului public.

Aceasta ar putea deveni principala sursă de legitimitate într-un context care va solicita la nivel macro abordări ample, decizii precise, nu lipsite de costuri și riscuri semnificative.

Altfel, “tehnocratismul” ar rămâne un simplu epitet politicos, formal, chiar ipocrit. Guvernul Cioloș nu este chemat să taie frunze la câini! Dimpotrivă, ar fi o sursă pentru practica guvernării în România, de a demonstra că se poate! Că se poate guverna fără a fura, că se poate guverna ducând lucrurile la bun-sfârșit.

4. Perceperea responsabilă și calificată a realității abordabile în raport cu așteptările, nevoile curente ale populației, eliberată în procesul decizional de populisme ideologizate parșiv, într-un dialog cât mai legat de cifre, de resurse, de timp.

Tocmai absența dependenței electorale, trecute sau viitoare, poate muta centrul de greutate al dobândirii și conservării suportului public către o abordare realistă, întemeiată pe cerințe obiective și resurse disponibile.

Desigur, trezirea colectivă, care a marcat intervalul anterior, rămâne un reper semnificativ. Rămân întrebările: se va extinde?, se va amplifica?, în ce direcție s-ar putea converti?, în ce contexte s-ar stinge de la sine, măcinată de alte griji, influențe și rătăciri?!

Pariul provocat de ieșirile în piețe, referitor la potențialul reînoirii și diversificării partidismului în Romania, ar fi mai curând stimulat pozitiv în contextul technocrat. Totodată, ar capta și valorifica energii proaspete și spontane către o structurare democratică, ferită de anarhism, extremism, influențe oculte.

5. Nimic nu poate suplini însă capacitatea operațională efectivă la nivelul sectorial și, desigur, pe ansamblul guvernării. Aici se află “piatra de încercare” a tehnocratismului guvernamental. Dacă sursa primară a legitimării vine din competență, prestigiu și ambiție profesională, performanța va fi o cerință și o exigență de prim ordin. Erori, gafe de moment, oscilații și întârzieri, “ghinioane” și desincronizări departamentale ar putea deveni principali dușmani ai guvernării Cioloș.

Nu este loc pentru prostii! Pentru scuze, pentru stangăcii și amatorisme. Cine nu se pricepe, să stea acasă. Cine se pricepe nu va mai sta acasă… Dacă nu vor fi regretați cand vor pleca, degeaba au venit!

6. Prezența și recunoașterea externă va însoți guvernarea. Problema, chiar suspiciunea primară, deja vehiculată, ține tocmai de o calitate cvasigenerală a membrilor Cabinetului… umblați prin lume, chiar consacrați în roluri, funcții și proiecte internaționale. Vor fi supuși la acest test permanent: în ce măsură expunerea anterioară va deveni o sursă de autenticitate, influență și operaționalizare pe plan extern în spiritul interesului național sau dimpotrivă, în unele cazuri, va prilejui abordări confuze, oscilante, chiar elemente de supunere slugarnică în favoarea unor factori străini.

O sabie cu două tăișuri, care mânuită hazardat ar putea pricinui răni adânci. De ce nu ar putea fi bine înfiptă în taurii agresivi care bântuie arena internațională într-o coridă deja haotică, marcată de amenințări dintre cele mai sinistre?

Componenta riscului extern ține să se amplifice pe durata mandatului și o sincronicitate instituțională diversificată și flexibilă, dar riguroasă, se va impune ca o dimersiune majoră a guvernării care debutează în aceste zile. Aici nu este loc de eșecuri.

Deci, e simplu.

Succes în muncă, guvernarea bună se cunoaște de dimineață!

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News