Eternul Arhipelag

Maladii precum nazismul, fascismul și comunismul trebuie combătute în fiecare zi și de către fiecare nouă generație. Cu o incredibilă perversitate, comunismul renaște ca proiect viabil, susținut îndeosebi în mediile academice.

 

De câțiva ani încoace, discuțiile despre malignitatea comunismului stau sub semnul construcției lingvistice relativizante cuvântul meu contra cuvântului tău: unii spun c-ar fi fost rău, satanic, alții, din contră, susțin c-a reprezentat o șansă pentru milioane de „umiliți și obidiți”. Unii afirmă c-a fost criminal și ilegitim, ceilalți vorbesc despre „justiția socială”. Și discuția continuă tot așa, de parcă n-ar fi existat realitatea lagărelor de exterminare, înfometarea, arestările abuzive, torturile, suprimarea fizică în numele „luptei de clasă”, cenzura, dictatura, crimele instituțiilor represive, rasismul și antisemitismul. Istoric, comunismul a mers pas la pas cu nazismul și cu formele extreme de fascism. Comunismul a avut, în multe situații, întâietatea, a pus în aplicare metode pe care Hitler le-a preluat de-a gata. De pildă, deportările în Gulag, primul experiment de acest tip din istoria modernă, a fost imitat de Hitler în cazul evreilor, iar mai târziu Stalin l-a reluat arestând și îndepărtând minoritățile pe care le percepea ca nefiindu-i „loiale”.

Sub ochii noștri, în ciuda unei vaste bibliografii – dar cine mai citește astăzi? – s-a născut un furibund curent negaționist, pentru care atrocitățile comunismului și esența lui pur și etern represivă nu există. Lozinci de genul „Comunismul n-a existat” conțin în subtext sugestia că el va fi pus cândva în aplicare așa cum se cuvine. Vechi epave nutrite de „romantismul revoluționar” (nu dau doi bani pe astfel de preferințe, care au dus, în Războiul Civil din Spania, la „romantizarea” unor descreierați precum Moța și Marin, pe de o parte, și a Brigăzilor Roșii, pe de alta) ies la rampă, în aplauzele unei tinere generații sortite să reia la nesfârșit poncifele despre „libertate, egalitate, fraternitate”, sintagma în numele căreia s-a căsăpit cu o violență arareori atinsă în istorie.

Cum e posibil acest lucru? Simplu: în cazul comunismului n-a existat un proces de la Nürnberg, ca în cazul celeilalte mari nenorociri a secolului al XX-lea, nazismul, cu care comunismul, prin disprețul radical față de ființa umană, este întru totul înrudită. De ce n-a existat? Pentru că în 1989-1990, Uniunea Sovietică, marea responsabilă pentru răspândirea acestei molime în lume, avea încă suficiente focoase nucleare pentru a-i înspăimânta pe debilii politicieni occidentali. După încheierea mandatului lui Ronald Reagan, în ianuarie 1989, nu s-a găsit niciun om de stat suficient de curajos să ducă denunțul crimelor până la capăt.

Mai e un motiv: comunismul n-a fost înfrânt printr-un război, așa cum s-a întâmplat cu nazismul și fascismul. În sofisticata legislație internațională existau suficiente prevederi pentru a pedepsi acțiunile violente ale unor țări împotriva altora, dar nu și cadrul legal pentru a pedepsi atrocitățile regimurilor politice împotriva propriilor populații. Vă mai amintiți de „dreptul la autodeterminare”, urlat de Ceaușescu din toți bojocii? Lozinca suna frumos, deși în spatele ei se ascundea tocmai spaima comuniștilor de a nu deveni vulnerabili în caz c-ar fi îndrăznit cineva să-i acuze pentru crimele comise. Și uite-așa, un Occident tembel, poltron, laș, le-a permis să se „autodetermine” până în ziua de apoi.

De altfel, un asemenea eșafodaj juridic nici n-ar fi avut cum să fie elaborat, dat fiind rolul proeminent jucat de Uniunea Sovietică în toate organismele internaționale care ar fi putut legifera în acest sens. Nu-mi vorbiți de Națiunile Unite: Occidentul era căptușit cu „tovarăși de drum” ai lui Stalin, care și-au păstrat pozițiile de influență chiar și după ce vălul a fost ridicat (evident, într-o foarte mică măsură) de pe „crimele lui Stalin”. Personalizând barbaria, se urmărea, de fapt, salvarea sistemului prin sacrificarea pionului care devenise inutil. Același model a fost urmat, la milimetru, în decembrie 1989, și în cazul României, unde Ceaușescu a fost desemnat singurul vinovat și asasin. Partidul mergea înainte, cu machiajul de rigoare, în aplauzele unei mulțimi înspăimântate, epuizată fizic și moral de anii de sărăcie și teroare.

Cum discuțiile sterile de genul celor invocate în rândurile de mai sus („cuvântul meu contra cuvântului tău”) nu au niciun haz, cred că a sosit momentul reîntoarcerii la fapte. Și unde pot fi ele găsite în altă parte decât la cei care au avut o experiență fundamentală a comunismului și a Răului întrupat de acesta? Există suficiente mărturii despre demonismul comunist ce provin de la agenții de primă oră ai acestuia. De cele mai multe ori e vorba de personaje care au pierdut puterea în cadrul sistemului ori au intrat în conflicte cu grupurile sau persoanele aflate la conducere. Asta nu diminuează forța mărturiei, dar nici nu ajută la prezentarea obiectivă a faptelor. Sigur, un adevăr spus la mânie tot adevăr e, dar e de preferat să analizăm lucrurile la rece – și, dacă se poate, cu o necesară detașare.

În România acestui moment, când hățurile majorității intelectualilor trag spre stânga, a vorbi despre comunism ca despre o ideologie a Răului e, în cel mai bun caz, o imprudență și, de regulă, un motiv de a fi stigmatizat. Culmea e că deși clasa care, demagogic, era desemnată drept beneficiara ideologiei egalitarist-comuniste, muncitorimea, s-a cam lămurit ce e cu marxismul și leninismul, intelectualitatea continuă să fie fascinată de primitivismul contondent al bolșevismului. Și asta în ciuda faptului că intelectualii s-au aflat, în absolut toate țările unde a triumfat doctrina gândită de Marx și Engels, printre primele victime epurate sau chiar executate de comuniști. Ar fi nevoie de un Dostoievski al postmodernității pentru a explica abisalitatea atracției unui număr atât de mare de intelectuali față de forțele distructive ale infernului comunist. Cred că există un astfel de scriitor și am să mă refer la el în cele ce urmează.

Aș spune, însă, înainte, că în România acestui moment problema nu e să condamni comunismul. Problema e în compania cui o faci. Există, desigur, un document extraordinar, redactat de Comisia Tismăneanu. Există arhivele de la Sighet. Există colecția unor reviste de mare valoare, precum „Memoria“. Există și CNSAS, depozitarul dovezilor irefutabile despre acțiunea constant criminală a comunismului românesc. Există multe studii de înalt nivel academic (și de foarte mic tiraj) care ar trebui să ne îngrozească doar la gândul de a mai vorbi despre comunism, darmite de a-l susține. Dar nu e de ajuns. Maladii precum nazismul, fascismul și comunismul trebuie combătute în fiecare zi și de către fiecare nouă generație. Am văzut mai sus cum a reușit comunismul să se sustragă unei drepte judecăți a istoriei. Și observăm cum, cu o incredibilă perversitate, el renaște ca proiect viabil, susținut îndeosebi în mediile academice.

Personal, am avut onoarea să fiu decretat de către un fost prim-ministru (ajuns între timp în lada istoriei) atât ca „neo-nazist”, cât și ca „fascist bătrân”, așa că m-am imunizat. Detest extrema dreaptă în exact aceeași măsură în care detest extrema stângă. Detest autoritarismele și dictaturile și cred în libertatea deplină a ființei umane. Or, o astfel de poziție te fragilizează în raport cu militanții nu tocmai inocenți ai unuia sau altuia dintre extremisme. De ce? Pentru că de regulă, cu excepția câtorva smintiți, nu e vorba la ei de o profundă convingere interioară, ci de un mijloc de promovare și parvenire socială ori politică. Am văzut atâtea salturi mortale de la stânga la dreapta și invers, încât mă simt profund inconfortabil în compania oricui e anticomunist altfel decât de pe poziții raționale, validate științific și istoric.

Deși intrat într-un con de umbră, există un Dostoievski al denunțării ideologiei comuniste și al lagărelor morții presărate de aceasta. Numele lui e Alexandr Soljenițîn și grandoarea operei sale e încă departe de a fi cunoscută cum se cuvine. Egal al marilor prozatori ai modernității, de un talent literar copleșitor, el s-a manifestat, mai presupus de orice, ca o conștiință. Publicarea Arhipelagului Gulag în Occident, la începutul anilor 1970, a avut efectul unei bombe atomice căzute în mijlocul intelectualității care tocmai îl descoperise pe Mao, după ce decenii în șir se prostituase în patul lui Stalin. Tocmai de aceea e obligatoriu să-l recitim. Și o vom face săptămâna viitoare.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

2 Răspunsuri

  1. M. C. Donici spune:

    Corectitudinea politica vine din egalitate.
    Extremismele vin din
    Exagerări.

  2. Dan Plesoianu spune:

    „Libertatea deplina a fiintei umane”?! Prin aceasta sintagma creati confuzie in unele minti mai infierbintate. Nu exista libertate deplina a nici unei fiinte. Libertatea, la animale, este conditionata de biologia lor si de mediul in care vietuiesc, iar la oameni de asemenea de aceste doua limitari, la care se adauga una caracteristica numai oamenilor, limitarea prin legi, legi create chiar de natura umana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.