Postelectorală: trei partide, o triadă, mai multe probleme


Rezultatele scrutinului electoral au restructurat spectrul partinic, punându-ne în faţa unui caz tipic în care o triadă politică s-a conturat la vârful ierarhiei politice partinice.

 

Gânditorii preocupaţi de politică şi strategie au observat, încă din antichitate, tendinţa sistematică a grupurilor formate din trei participanţi – fie că este vorba de actori individuali sau colectivi – de a se regrupa în combinări de câte doi contra unul. Efortul analitic de a înţelege acest fenomen fascinant a trebuit însă să aştepte naşterea sociologiei ca disciplină academică. Noua ştiinţă a conceptualizat şi a formalizat pentru prima dată problema într-o manieră ce a permis obţinerea de generalizări atât pe căi inductive, cât şi deductive.

Combinarea a doi a fost denumită “coaliţie”, iar grupul de trei în care aceasta apare a fost denumit “triadă”. Aşa cum spune Theodor Caplow, autorul căruia îi datorăm cea mai cuprinzătoare sinteză a literaturii din acest domeniu, studiul coaliţiilor manifestate în triade i-a fascinat pe sociologi nu numai datorită “preciziei şi a regularităţii specifice procesului de formare a coaliţiilor în circumstanţe foarte diverse”, dar şi datorită “uşurinţei cu care, în scopuri analitice, sisteme sociale foarte complexe pot fi reduse la forme triadice”.

Iar dacă mai adăugăm şi faptul că scopul programatic al unor astfel de analize este de a descoperi cum, “prin permutări ale coaliţiilor dintr-un sistem social, puterea se poate transforma în slăbiciune şi slăbiciunea în putere”, înţelegem mai bine şi intensitatea acestei fascinaţii.

Cititorului îi este evident că observaţiile de mai sus sunt inspirate de actuala situaţie postelectorală din ţară (şi nu numai) – rezultatele scrutinului electoral au restructurat spectrul partinic, punându-ne în faţa unui caz tipic în care o triadă politică s-a conturat la vârful ierarhiei politice partinice.

Acest comentariu, însă, nu va radiografia explicit acest caz curent. Analiza coaliţiilor în triade stă întotdeauna în umbra riscului de a fi considerată imorală, indiferent de cazul la care se aplică. Ca să evităm suspiciunea de machiavelism ce pluteşte etern asupra acestor analize şi ca să evităm orice neînţelegere privind intenţiile şi sugestiile implicite în demersul de faţă, să ne limităm, în cele ce urmează, la a recapitula sumar ceea ce spun cercetătorii domeniului. Altfel spus, să lăsăm vocea autorităţilor epistemice să vorbească. Indirect, însă, şi sub pretextul pedagogic al lui “orice asemănare cu situaţii reale este o coincidenţă”, vom înţelege, poate, mai profund şi nuanţat dimensiunile strategice ale actualei situaţii postelectorale.

Triade şi arta politcii

Literatura de specialitate spune că, pornind de la criteriul “puterii relative a membrilor lor”, triadele “pot fi clasificate în opt tipuri care par a se regăsi în toate societăţile umane”. Din punct de vedere al interesului nostru, interes generat de cazul curent românesc, ne vom concentra doar asupra unui singur tip, unul ce aproximează acest caz. În acest tip de triadă, A este mai puternic atât decât B, cât şi decât C. A îi domină pe oricare dintre ceilalţi doi luaţi separat; fiind vulnerabil, însă, în faţa unei coaliţii dintre B şi C. Altfel spus, putem formaliza destul de bine scena noastră postelectorală în lumina voturilor prinmite: PNL (plus preşedinte), ca A; şi PSD şi URS-Plus, ca B şi C. Sau referindu-ne la distribuţia reală a puterii PSD, ca A; PNL (plus preşedinte) şi URS-Plus, ca B şi C.

Un exemplu simplu ajută conceptualizării unei situaţii a cărei aparentă simplitate este pervers de înşelătoare. În orice organizaţie sau ierarhie, când A este şeful, iar B şi C sunt cei mai puternici subordonaţi ai săi, A se confruntă continuu cu o problemă strategică majoră: cum să evite formarea unei coaliţii rebele între B şi C. Literatura ne spune că “aproape orice situaţie de leadership poate evolua într-o tipologie în care liderul se confruntă cu doi subordonaţi capabili să se opună autorităţii sale dacă decid să se alieze”.

Este o poveste eternă: autoritatea şefului o depăşeşte pe cea a subalternilor luaţi separat. Aliindu-se, cei doi devin suficient de puternici pentru a-l neutraliza sau pentru a-l da la o parte. Deci, chiar şi atunci când liderul “are suficientă putere şi autoritate şi nu poate fi detronat, tot va trebui să ia în considerare problemele create de coaliţiile formate de subordonaţii săi”.

Coaliţiile în triade sunt, aşadar, un proces – ele pun o problemă continuu, niciodată rezolvată. Stabilitatea automată, echilibrul static în triade este un miraj. Aparenta echilibrului este întotdeauna rezultatul unui laborios efort strategic. Cu alte cuvinte, arta managementului şi a leadershipului (şi, prin implicaţie, arta politicii) constă, în mare măsură, în arta anticipării şi a combaterii formării coaliţiilor rebele.

(In)egalitate, coaliţii, rebeliuni

Acestea fiind spuse, să facem un pas înainte. Marele sociolog Georg Simmel a observat iminenţa pericolului creat pentru cel mai puternic dintre membri când, în triadă, cei doi subordonaţi devin egali. Este suficient ca un echilibru de putere să aibă loc (chiar şi tranzitoriu) între B şi C, ca, în mod automat (prin facilitarea formării unei coaliţii împotriva sa), puterea relativă a lui A să fie transformată în slăbiciune relativă. Dinamica triadelor este, aşadar, plină de surprize contraintuitive: egalitatea subordonaţilor, departe de a linişti lucrurile, pare a fi primejdioasă! Simmel nu a fost, însă, primul care a constatat că o cale de defuzare a acestui pericol este simplă transformare a triadei cu doi subordonaţi egali într-o triadă ierarhică, adică făcându-i pe B şi C uşor inegali.

“Una dintre practicile obişnuite la incaşi – scrie el – era să împartă un trib nou cucerit în două jumătăţi aproximativ egale şi să le desemneze şefi cu status şi putere uşor inegale. Aceasta era, fără îndoială, cea mai potrivită modalitate de a provoca rivalitate între cele două căpetenii, prevenind alianţa împotriva conducătorului suprem.” Dacă ar fi dat celor doi fie ranguri identice, fie ar fi creat o discrepanţă foarte mare între ei, ar fi făcut coalizarea lor mult mai lesnicioasă. Pe de o parte, “dacă cele două căpetenii ar fi avut acelaşi rang, acest lucru le-ar fi uşurat negocierea de împărţire a puterii şi a leadershipului. Acesta ar fi redus probabilitatea de a fi tentaţi de alte aranjamente şi implicit ar fi redus probabilitatea ca între ei să aibă loc negocieri dure şi neînţelegeri”. Pe de altă parte, dacă cele două căpetenii ar fi avut ranguri şi puteri substanţial inegale, “leadershipul unuia nu s-ar fi confruntat cu nicio opoziţie, impunându-se cu uşurinţă”. Pe scurt, o uşoară diferenţă de rang şi putere naşte un aranjament ce îngreunează tendinţa de coalizare şi reduce pe termen scurt probabilitatea rebeliunii.

Comentându-l pe Simmel, Caplow constată că “aceeaşi intuiţie o au şi managerii moderni, fiind neobişnuit ca într-o firmă doi subordonaţi puternici să rămână semnificativ egali pentru o lungă perioadă de timp”. Chiar şi un manager slab şi ineficient “poate, de obicei, face astfel încât să încline echilibrul de autoritate spre un subordonat sau altul”. Coaliţii rebele se pot forma, desigur, continua Caplow, şi în triade ierarhice cu trei membri inegali, însă “o coaliţie de tip BC nu este la fel de avantajoasă pentru participanţi ca în cazul în care aceştia ar fi fost egali”.

De ce? Pentru că rebelul mai slab, adică C, câştigă influenţă asupra lui A, prin coaliţia cu B, dar rămâne subordonat lui B în interiorul coaliţiei rebele. Pentru el toată povestea se poate reduce, de cele mai multe ori, la simplul fapt de a se muta de la un “stăpân” la altul. Evident că actorul C poate considera această mutaţie dezirabilă sau nu, de la caz la caz. Dar fapt este că, intrând într-o combinaţie rebelă, el împarte aceleaşi riscuri cu B, dar nu obţine şi beneficii pe măsură. În sfârşit, explică acelaşi Caplow, o alternativă pentru C, atunci când i se propune o coaliţie BC, este să formeze, în schimb, o coaliţie AC “deoarece, cu toate că va rămâne subordonat în noua alianţă, acesta va câştiga, de data asta, în plus, influenţă asupra lui B; influenţa pe care nu a avut-o anterior. Mai mult, va obţine această fără a-şi asuma niciunul din riscurile specifice rebeliunii împotriva lui A”.

Regulile jocului, duplicitate, trădare

Cât de inflexibile sunt “legile de fier ale coaliţiilor în triade”? Fenomenul a fost intens studiat în experimente de laborator. Aceste experimente au confirmat existenţa unei tendinţe a celor mai slabi doi membri de a se combina împotriva membrului mai puternic. Trebuie spus, însă, că probabilitatea apariţiei unei coaliţii de tip BC este departe de a fi o constantă sau o lege a naturii. Ea variază de la un experiment sau caz la altul, îi poate fi direcţionată prin simplă modificare a “regulilor jocului”. Pe scurt, dinamica triadelor este dată de o combinaţie între logica internă a relaţiei între cele trei părţi şi logica contextului social în care triada se configurează. Deducem de aici că este naiv să credem că o situaţie precum cea cu care se confruntă scena politică românească acum are un deznodământ predeterminat de logică inflexibilă a vreunei legi sociale universale.

Acestea find zise, să nu uităm, însă, că gradele de libertate privind combinaţiile posibile în triade rămân, de fapt, foarte limitate. Este inevitabil că într-o triadă ierarhică se vor foma nişte coaliţii. Iar logica prin care procesul este pus în mişcare va fi întotdeauna dezarmant de simplă. De pildă, A vă opera mereu în umbra pericolului implicit al unei coaliţii dintre B şi C, indiferent de circumstanţe. În special atunci când acesta considera că B are de câştigat foarte mult de pe urma coaliţiei rebele, situaţia devine explozivă. În acelaşi timp, B este conştient că o coaliţie AC l-ar transforma în perdantul troicii, fără prea mari costuri pentru A sau C. Şi, din moment ce nu poate avea o coaliţie BC, el va prefera o coaliţie AB, decât niciuna.

Înţelegem acum mai bine de ce viaţă în triade este un continuu dans al suspiciunii şi al anticipării, un joc al manevrelor duplicitare într-un perimetru combinatoriu de o îngustime sufocantă. Trist, dar adevărat. Dacă aşa stau lucrurile, duplicitatea şi trădarea în sistem nu sunt nici excepţionale, nici accidentale, ele sunt, în realitate, structurale: fac parte intrinsecă din însăşi mecanica funcţionării sistemului!

Şi cum ar putea fi altfel? A se gândeşte continuu dacă şi cum să formeze o coaliţie cu oricare dintre B sau C, înainte ca cei doi să se alieze între ei. Pe care să-l aleagă? Coaliţia AC este tentantă. În principiu, C ar prefera să se alăture lui A decât lui B. Mai mult, din moment ce B reprezintă un pericol mai mare la adresa autorităţii lui A, ar părea o imprudenţă să-i întăreşti forţele printr-o coaliţie AB. Cu toate acestea, spun studiile de specialitate – şi aici descoperim o firavă raza de lumină –, în nouă cazuri din zece, alegerea corectă pentru liderul aflat într-o triadă ierarhică este să formeze, dacă poate, o coaliţie AB. Este singurul tip de coaliţie care nu subminează conducerea organizaţiei sau sistemul de operare al organizaţiei. Cu alte cuvinte, în cele mai multe cazuri, A “are mai mult de câştigat decât de pierdut din menţinerea autorităţii principalului sau subordonat”. Pe drept cuvânt, se spune că geometria triadelor este plină de surprize!

Ce ne spune literatura de specialitate despre coaliţia de tip AC? Cunoscută, uneori, şi drept “coaliţie disfuncţională”, aceasta menţine autoritatea lui A cu preţul creării unei relaţii ambigue între B şi C. Actorul B continua să aibă influenţă asupra lui C, luat separat, dar este dominat de coaliţia AC din care C face parte. Într-un astfel de aranjament, “nici B, nici C nu-şi pot exersa autoritatea cu încredere şi eficientă, iar obiectivele şi programul organizaţional de care este responsabilă triada în cauză (fie că este vorba de gestionarea unei firme sau de guvernarea unei ţări) va avea, cel mai probabil, de suferit”.

În loc de concluzii: o aluzie

Geometria şi dinamica triadelor, oriunde şi oricând se manifestă, este plină de surprize. Iar surpriza surprizelor este că majoritatea sunt neplăcute. Asta dacă este să luăm ca etalon intuiţiile noastre morale cele mai profunde.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.