Moartea Domnului Beligan

Cum a fost, cum nu a reușit să fie, Radu Beligan rămâne unul dintre cei mai mari actori ai României din toate timpurile. Fie că ne-a plăcut, fie că nu.

Resimt un disconfort accentuat acum, când, la plecarea lui Radu Beligan, i se reproșează o serie de slăbiciuni ale vieții: a fost membru al CC al PCR, a fost iliescian, l-a susținut pe Ponta.

Așa e. Am scris și eu, scârbit, atunci când, în spațiul public, au apărut diverse mesaje de susținere a lui Ponta.

De aici însă până a-l face un propagandist comunist, fesenist sau, de pildă, a-l compara cu Adrian Păunescu e cale foarte lungă. Păunescu i-a inventat lui Ceaușescu o biografie publică mai eficientă decât toată propaganda. Vă reamintesc că o asemenea alăturare e irelevantă și stupidă fiindcă Păunescu a reușit – fiindcă a fost un talent rar (asta e!) – să ne vândă rahatul de atunci pe post de parfum. Domnul Beligan nu a făcut asta. Nu a fost printre marii recitatori, cum au fost Albulescu, Ilinca Tomoroveanu, Adela Mărculescu (mai ales) sau Florina Cercel. A recitat la ceasuri ideologice fiindcă, sper eu, ăsta era prețul. Poate că a fost mai slab. Poate că o să-mi spuneți că unii au reușit să stea deoparte. Nu știu ce să spun.

Mă tem că, acum, când îi reproșăm aceste lucruri, ne pierdem nuanțele. Nu neapărat atunci când vorbim despre cei care au mâncat rahat în vremea comunismului. Ci, mai ales, când vorbim despre marii actori români. Iertată-mi fie comparația, dar televiziunile au reușit operații estetice de un temebelism desăvârșit la dispariția unor actorași de mâna a treia, cel mult, care au avut „privilegiul” de a ieși de pe scena vieții fie într-un decor de manea, fie, pur și simplu, din cauze spectaculos naturale. Nu voi cita niciun nume fiindcă aș fi impiu și ridicol, la rându-mi.

Cum a fost, cum nu a reușit să fie, Radu Beligan rămâne unul dintre cei mai mari actori ai României din toate timpurile. Fie că ne-a plăcut, fie că nu. Stereotipurile cultivate tv ni-l înfățișează mereu în ipostaza lui Rică Venturiano, de junețe.

Eu îl păstrez în memorie ca Romulus cel Mare, un spectacol extraordinar în regia Sandei Manu, văzut la Timișoara prin 1988, cred. Unde, zău, nu era deloc ceaușist.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Și să îl ierte!

Articol publicat şi pe blogul La Tolce Vita.
 

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News