Concluzii în urma examenelor de absolvire 2016


Stefan Vlaston 2

Şi anul acesta, rezultatele de la examenele de absolvire, Evaluarea Naţională şi Bacalaureat ne demonstrează impasul grav în care se găseşte învăţământul românesc. În anii trecuţi am avut aceleaşi rezultate mediocre. Spre deosebire de alte ţări, care gospodăresc cu grijă banii contribuabililor, în România nimeni nu se întreabă ce eficienţă şi rezultate produc banii cheltuiţi în educaţie şi formare profesională.

 

Evaluarea Naţională

Tinerii fug de şcoală, după ce au înţeles că există o prăpastie între ce  învaţă la şcoală şi cerinţele angajatorilor. La clasa a VIII-a existau înmatriculaţi în şcoli 187.000 de elevi, din care s-au prezentat la Evaluarea Naţională148.600, şi doar 111.500 au luat medii peste 5. Adică, un procent de aproape 60% din cei înscrişi în clasa a VIII-a.

Din experienţa anilor trecuţi, nu toţi absolvenţii de gimnaziu merg mai departe la liceu sau şcoli profesionale. Elevii care au obţinut medii sub 5 nu merg, sau merg degeaba mai departe la liceu, pentru că nu au nici o şansă să treacă de examenul de Bacalaureat. Merg cel mult la şcoala profesională, în număr de circa 20.000. Rezultă că se prefigurează un abandon şcolar în învăţământul obligatoriu de circa 30%, o cifră absolut inadmisibilă, având în vedere că media europeană este 12%, iar proiecţia pentru Europa 2020 este de 10%.

Ce fac elevii care abandonează şcoala la 14 ani, fără o meserie învăţată şi fără o cultură generală minimală? În rural, fac agricultură de subzistenţă, alături de părinţi, se angajează muncitori necalificaţi la negru sau pleacă în străinătate unde prestează tot munci necalificate, refuzate de cetăţenii altor state. În toate aceste situaţii, contribuţia acestor tineri la PIB-ul României este sub nivelul costurilor cu şcolarizarea lor, suportate de societate.

Care sunt cauzele pentru care s-a ajuns aici?

  1. Dificultăţile materiale ale familiilor din rural de a-şi trimite copiii la şcoală la oraş. De ceea era necesară clasa a IX-a la liceu, pentru consolidarea unei pregătiri generale necesare unui tânar de 16 ani.
  2. Nu există trasee educaţionale alternative, încă din clasa a V-a, din care elevii şi familiile lor, îndrumaţi de psihologi şcolari, să aleagă pe acelea care se potrivesc cel mai bine personalităţii copiilor.
  3. Curriculumul şcolar nu este adaptat contextului economic, politic şi social, provocărilor date de globalizare, de explozia informaţională şi a tehnologiilor, de integrarea într-o piaţă a muncii europene. În arhitectura curriculară nu regăsim dimensiunile aplicativ-practică, interdisciplinară şi generatoare de învăţare continuă, iar planul cadru pentru gimnaziu, recent aprobat, este aproape identic cu acela de acum 50 de ani.  
  4. Cadrele didactice nu dispun de grade de libertate pentru a-şi adapta procesul de învăţare la colectivul de elevi cu care lucrează. 
  5. Nu există un sistem standardizat, unitar la nivelul ţării, care să măsoare cu ajutorul aplicaţiilor informatice progresul şcolar al elevilor, la evaluările sumative. Măsura progresului şcolar poate fi bază a salarizării cadrelor didactice. Acest sistem este cu atât mai necesar cu cât se constată diferenţe enorme între mediile obţinute în cursul anilor şcolari şi mediile de la Evaluarea Naţională şi Bacalaureat.
  6. În loc ca şcoala să se plieze pe interesele şi nevoile elevilor, se întâmplă exact invers. Şcoala a devenit un Pat al lui Procust, în care înghesuie toţi elevii, indiferentă la opţiunile şi solicitările acestora.

Toate aceste lucruri se ştiu şi se discută de mulţi ani. Cu atât mai de neînţeles incapacitatea decidenţilor politici de a întreprinde măsuri care să elimine aceste neajunsuri cu consecinţe negative în calitatea forţei de muncă, a competitivităţii economiei româneşti şi, în ultimă instanţă, a nivelului de trai.

 

Bacalaureatul 2016

Din 161.500 de elevi existenţi în clasele a XII-a şi a XIII-a în anul şcolar în curs, s-au înscris la Bac 115.000. Din start, 46.000 de elevi nu s-au considerat capabili să treacă de acest examen, elevi pentru care Statul a cheltuit bani cu salariile profesorilor şi întreţinerea şcolilor. Dintre cei înscrişi, au luat examenul circa 81.000, restul de circa 5.000 fiind din serii anterioare. Cu alte cuvinte procentul de promovare, raportat la numărul elevilor existenţi în ani terminali de liceu, este de 50%.

În 2012, când aceşti tineri au intrat în liceu, nu exista alternativă la ruta liceală. Aşa se face că toţi absolvenţii de gimnaziu, care aveau sau nu resursele şi înclinaţiile necesare unei rute pretenţioase, au fost obligaţi de un sistem prost conceput să meargă la liceu. Mulţi, împotriva opţiunilor proprii.

În 2012, numărul de locuri aprobat pentru clasa a IX-a a fost de 10.000. Dupa patru ani, în 2016, doar 81.000 de elevi au terminat clasa a XII-a cu examen de bacalaureat, adică 38%. Restul s-au pierdut pe drum, nu s-au înscris la examen sau l-au picat. Cu alte cuvinte, şcoala românească a funcţionat, la acest nivel, cu un randament de 38%. Au fost cheltuiti bani pe salarii, pe întreţinerea şcolilor, pentru ca 38% dintre elevii care au început liceul să-l şi termine.

Ideea că unii dintre elevi, cei de la filiera tehnologică, au căpătat competenţe profesionale, este falsă. Nu mai există în liceele tehnologice baza materială şi personal calificat pentru instruirea practică. Există diferenţe mari între judeţe. Pe de o parte, judeţe fruntaşe Cluj (83,32%), Bacău (79,91%), Braşov (78,21%), Sibiu (77,69%) şi Galaţi (77,65%), pe de altă parte judeţe în care rata de promovare s-a situat sub 50% sunt Ilfov (34,15%), Teleorman (48,48%) şi Giurgiu (40,06%).

Avem în continuare, de ani buni, licee cu zero promovare şi altele cu sub 15% grad de promovare. De ce le ţine Statul pe banii contribuabililor, când pot fi transformate în şcoli profesionale, cu mult mai multă eficienţă socială? Nimeni nu se deranjează să explice care este sursa unor diferenţe de aproape 50 de puncte procentuale între unele judeţe (deşi este vorba de mii de elevi şi sute de profesori), ce măsuri se întreprind pentru a elimina astfel de decalaje, deşi discutăm despre tinerii şi bugetul României.

Ce nu reuşeşte niciun ministru să pună în acţiune pentru redresarea învăţământului românesc?

  1. Revenirea la Legea Educaţiei Naţionale prin abrogarea tuturor OUG-urilor emise de Guvernul Ponta.
  2. O nouă arhitectură curriculară, aşteptată de comunitatea şcolară, bazată pe soluţiile specialiştilor, nu ale celor care stau de mulţi ani în posturi ministeriale şi nu mai înţeleg ce se întâmplă în lumea modernă.
  3. Evaluarea manualelor de către specialişti independenţi, români şi/sau străini.
  4. Depolitizarea managementului. Accesul în funcţii manageriale doar pe bază de concurs de competenţe, nu pe apartenenţa la clientele politice.
  5. Un sistem de evaluare standardizat, unitar la nivel de ţară, bazat pe aplicaţii informatice care să măsoare progresul şcolar al elevilor.
  6. Construirea şi introducerea unor mecanisme şi proceduri de măsurare a eficienţei cheltuirii fondurilor alocate în sistemul educaţional.
  7. Salarizarea în funcţie de performanţă şi rezultatele muncii, date de progresul şcolar al elevilorsi studenţilor.
  8. Introducerea mai multor trasee educaţionale, începând chiar cu clasa a V-a, din care elevii, părinţii, psihologii să-l aleagă pe acela care se potriveşte cu personalitatea elevilor.
  9. Măsuri de combatere a abandonului şcolar, prin sprijin financiar pentru elevii provenind din familii fără resurse, prin crearea în şcoli a unui mediu atractiv de învăţare, prin construcţie curriculară pe 3 nivele: minim, mediu şi de aprofundare.
  10. Un nou cadru legislativ pentru învăţământul tehnic profesional, care să facă atractiv acest traseu de formare profesională.
  11. Continuarea sancţionării plagiatelor, indiferent de funcţia politică a celor găsiţi vinovaţi de plagiat, cu returnarea veniturilor obţinute prin fraudă.
  12. Eliminarea din funcţii de conducere a persoanelor sancţionate pentru abateri de la etică universitară şi şcolară şi interzicerea ocupării de către acestea a unor poziţii importante: conducători de doctorate, membri în comisii de concurs, etc.
  13. Limitarea la două mandate pentru funcţiile de conducere din învăţământ.
  14. Trecerea la evaluarea universităţilor româneşti de către agenţii de profil din străinătate.
  15. Finanţarea universităţilor strict pe criterii de calitate, stabilite şi măsurate de agenţii străine.
  16. Transparentizarea tuturor deciziilor, cheltuirii resurselor, evaluărilor de personal, şi a altor acţiuni ministeriale.

Toate aceste măsuri, precum şi altele, ar produce un început de redresare a învăţământului românesc, dar pot fi puse în operă doar de un Guvern şi miniştri decişi să vadă viitorul şi performanţa învăţământului, nu să stea cu faţa la partidul care i-a propulsat în funcţie.

Altfel, consecinţele pentru societatea românească sunt dramatice:

  1. Elevii fug de şcoală, piaţa muncii funcţionează ca un reglator de ultimă instanţă.
  2. Candidaţii la facultate sunt din ce în ce mai puţini, iar unii preferă universităţi străine.
  3. Cadrele universitare se plâng de slabă pregătire pe care o capătă tinerii în liceu.
  4. Piaţa muncii din România devine neatractivă pentru investitori, economia nu e competitivă şi de aici un nivel de trai scăzut.
  5. Şcoala profesională nu atrage nici ea suficient tinerii absolvenţi de gimnaziu, fără schimbarea cadrului legislativ care să o facă utilă elevilor şi familiilor lor. Tinerii preferă să plece în piaţa muncii europene. unde prestează munci necalificate.
  6. Fără o salarizare diferenţiată, în funcţie de performanţă şi rezultatele muncii, corpul profesoral se descalifică, pentru că nu mai vin în învăţământ tineri capabili. Alocări bugetare mai mari către sistemul educaţional, fără să fie precedate de mecanisme şi criterii de urmărire a eficienţei chelturii banilor, nu va produce efectul scontat. Banii dispar ca apa în nisip.
  7. Politizarea managementului şcolar face ca persoane incompetente să conducă şcoli cu rezultate foarte proaste.
  8. Lipsa descentralizării va produce în continuare diferenţe enorme între judeţe, pentru că profesorii nu au libertatea să-şi calibreze demersul didactic funcţie de colectivele în care lucrează.

Toate aceste constatări sunt cunoscute de mult timp. Cu atât mai gravă mi se pare neputinţa şi lipsa de aplecare a instituţiilor de stat pentru rezolvarea acestor probleme importante care costă viitorul ţării, destinele copiilor de astăzi.

Simpla posesie de diplome, universitare, profesionale sau de bacalaureat nu rezolvă cu nimic problemele ţării, dacă aceste documente nu au în spate competenţele cerute de angajatori în piaţa muncii. Nu numărul de diplome rezolvă problemele, ci calitatea educaţiei şi formării profesionale care ar trebui conducă la obţinerea acestor diplome. Creşterea explozivă  a numărului de studenţi, înregistrată în anii 1995 – 2010, n-a condus la o creştere proporţională a PIB-ului şi a gradului de ocupare a resurselor de muncă. Alţi bani aruncaţi pe apa gârlei. Este România aşa de bogată, încât să-şi permită să cheltuiască sume imense fără a ajunge la obiectivele propuse? Întrebare retorică, desigur.

Până când vom continua aceste politici aberante si păguboase în educaţie şi formare profesională? Greu de spus.

 

Articol publicat şi în Adevărul.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.