Lecția de umanism și inteligență a Hannei Arendt


Perspectiva morală privind crimele împotriva umanității rămân însă actuale, fiind lecții de umanism și de inteligență pentru toți cei care refuză rinocerizarea.

 

Hannah Arendt a încetat din viață în decembrie 1975, lăsând în urmă o operă care este tot mai intens dezbătută. A refuzat pedanteriile sterile care au făcut și fac deliciul diverselor structuralisme și post-structuralisme mondene. A luat în serios problema Diavolului în Istorie, spre a relua o idee a lui Kołakowski. A trăit într-o epocă tragică despre care, asemeni unor Jaspers, Camus, Koestler sau Orwell, a depus mărturie și pe care a conceptualizat-o ca nimeni altcineva. A devenit ceea ce se numește o intelectuală publică, o prezență ascultată, cu aprobare ori dimpotrivă, cu ostilitate, niciodată însă cu indiferență, în Statele Unite, Germania Federală, Franța, Italia etc. Ideile ei au influențat gândirea disidentă din Europa Centrală: mă gândesc la Adam Michnik, Václav Havel, Martin Palouš. Noțiunea arendtiană a politicului ca agora, deci ca spațiu al comunicării neîngrădite dintre „Eu” și „Tu”, este clar înrudită cu viziunea lui Jan Patočka, fenomenologul eroic care a fost primul purtător de cuvânt al Cartei 77 și a murit plătind pentru curajul său.

Ea a înțeles, înaintea multora, faptul că în secolul XX s-au petrecut atrocități fără precedent pe care Tribunalul de la Nürnberg le-a definit drept crime împotriva umanității. Aceste orori au fost comise de o nouă specie de criminali care, în virtutea unor ideologii fals-mântuitoare, le-au negat semenilor lor dreptul de a avea drepturi și au condamnat milioane de oameni la condiția de „ființe superflue”, ce pot fi prigonite, mutilate, umilite și chiar lichidate fizic. Exterminismul s-a născut din hybris ideologic, din ambiții nemăsurate și nesăbuite – iată lecția cea mare pe care ne-o propune gânditoarea de origine germană. Iadul este pavat cu bune intenții, prin urmare nu avem dreptul să ignorăm consecințele monstruoase ale unor utopii numai pentru că, pasămite, ele au fost inspirate de „idealuri generoase”. Spiritul criminal-contabil al lui Eichmann și-a aflat contrapartea în discursul urii, de rasă ori de clasă, proferat de un Jdanov ori Goebbels (cu discipolii lor locali din țările nazificate ori sovietizate). Lagărele de concentrare au fost opusul normalității, un univers în care acceptarea absurdului se impusese ca normă existențială. Primo Levi povestea că atunci când a ajuns la Auschwitz, a auzit pe unul dintre colegii săi de transport întrebând: „Warum?” (De ce?)”. Răspunsul dat de un deținut aflat în lagăr de mai mult timp sună implacabil precum o sentință de condamnare la moarte: „Hier es gibt kein warum” (Aici nu există de ce)”. Nu a existat vreun „de ce” la Magadan ori la Pitești.

Una din temele esențiale ale gândirii politice a Hannei Arendt este chestiunea culpabilității. În răscolitoarea corespondență cu Jaspers, ea revine constant la acest subiect. Cum se știe, Jaspers s-a opus barbariei naziste, a refuzat orice complicitate cu dictatura. Având soție evreică, urma să fie deportat împreună cu ea în primăvara anului 1945 către un lagăr de concentrare. După război, Jaspers a propus o dezbatere națională legată de trecutul traumatic și vinovățiile implicate în catastrofa nazistă. Aș vrea să includ aici și câteva din reflecțiile esențiale ale Hannei Arendt din acea corespondență revelatoare pentru una din cele mai nobile prietenii ale unui veac dominat de uri, resentimente și abdicări morale. Sper să revin la relația cu Heidegger, precum și la corespondența cu Mary McCarthy (cea mai apropiată prietenă, fosta soție a criticului Edmund Wilson, romancieră influentă și prezență centrală în lumea intelectualilor din New York) și cu Heinrich Blücher („Monsieur”, al doilea soț al Hannei Arendt, socialist independent, anticomunist și antifascist, autodidact de mare anvergură ideatică). În toate aceste volume, descoperim mereu tema Răului ca parte integrantă, poate chiar definitorie a experiențelor revoluționar-totalitare.

Când a scris Eichmann la Ierusalim, Hannah Arendt a știut că va provoca reacții ultragiate. Și-a asumat rostirea a ceea ce ea a văzut drept adevărul despre ceea ce azi numim Shoah. A sfidat tonul patetic, prea puțin reflexiv, al rechizitoriului și a scris despre lamentabilele forme de colaborare ale unor consilii evreiești din țările ocupate (în special din Ungaria). A fost acuzată, între alții, de istoricul Walter Laqueur, de lipsă de compasiune pentru victime. În realitate, gânditoarea, în consens cu Walter Benjamin, a adoptat punctul de vedere al celor fără de speranță și a înțeles că doar acesta este dătător de speranță. A respins pozițiile conformiste, a repudiat orice fel de idoli, și-a riscat reputația de dragul adevărului. Unele date din carte sunt contestabile, plătind tribut cunoașterii istorice din momentul scrierii ei. Poziția generală, perspectiva morală privind crimele împotriva umanității rămân însă actuale, fiind lecții de umanism și de inteligență pentru toți cei care refuză rinocerizarea.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.