Eugenia. Iubirea – soluția de contrast


Romanul lui Lionel Duroy ne introduce în narativul întunecat al antisemitismului românesc din interbelic și ne livrează duhul unor decenii dintre cele mai turbulente pentru istoria modernă a României.

 

Să spunem despre Eugenia – romanul lui Lionel Duroy de mare succes din Franța tradus recentissim și în limba română, la editura Humanitas Fiction, în „Raftul Denisei“ – că (ne) vine din mantaua unei alte cărți cu o faimă puternică, anume, Jurnalul lui Mihail Sebastian, este adecvat, dar nu suficient. Într-adevăr, duhul cărții lui M. Sebastian e asumat explicit în romanul scriitorului francez – și ca direcții și sensuri de acțiune, și prin reproducerea mai multor pasaje din Jurnal în momente-cheie (de acțiune sau explicative). De altfel, într-un interviu acordat unei publicații de limba română – primul interviu despre acest roman care a apărut la noi, după știința mea –, Lionel Duroy mărturisește (doamnei Cristina Hermeziu) că „Mihail Sebastian este dublul meu”. Eugenia e, așadar, (și) o evidentă reverență pe care Duroy o face unui scriitor cu care are, o spune explicit (în același dialog la care am făcut trimitere imediat mai sus), multe asemănări de familie: „Întâlnirea mea cu Sebastian este întâlnirea cu un scriitor care are aceeaşi psihologie ca şi mine. Sunt un melancolic şi o persoană destul de tristă. De pe la 20 de ani, ce mă ţine în picioare este încrederea în scris. Am ştiut dintotdeauna că dacă voi scrie voi ajunge să pot trăi, dar dacă n-aş mai scrie, n-aş vrea decât să mor. E ceva foarte adânc din fiinţa mea, gândul că fiecare nouă carte e un răgaz care mi se dă. Scrisul mă ţine în picioare. Timp de doi ani cât lucrez la o carte sunt fericit. Când o termin, redevin un pic depresiv, resimt toată melancolia, că e atât de greu să trăieşti pe lume. Citindu-l pe Sebastian, am regăsit fraze întregi pe care le-aş fi putut scrie. (…) Trăiesc aceeaşi relaţie de iubire cu scrisul ca şi Sebastian”.

Avem, așadar, odată cu acest roman și povestea unei fraternități adânci cu Mihail Sebastian – asumată ca atare de scriitorul francez –, o fraternitate despre care un critic literar francez scria că s-a declinat sub forma Eugeniei, cartea pe care, schimbând ceea ce e de schimbat, ar fi dorit să o scrie însuși Mihail Sebastian. Raphaëlle Leyris: „În ultimele pagini ale Jurnalului său, Mihail Sebastian nota că și-ar fi dorit să scrie o carte despre cel de-Al Doilea Război Mondial, așa cum îl trăise el. A murit înainte de a putea face acest lucru, strivit de un camion sovietic. (…) Prin apariția frumosului roman Eugenia, Lionel Duroy pare să fi dat propria versiune a cărții nescrise, tocmai ca să repare o nedreptate, să umple un gol, să-i împlinească visul celui dispărut la 38 de ani”.

Intrând în materia romanului, să spunem, obligatoriu, că Eugenia nu e doar titlul romanului, nu e doar numele personajului principal (Eugenia Rădulescu, numele complet), ci și dorsala acestei cărți. Este, în acest sens, neapărat de spus că romanul lui Lionel Duroy „lucrează” cu decupaje și cu zoom-uri de mai multe tipuri; că e, cu alte cuvinte, un roman care se apropie (pentru a lua în posesie detalii dintre cele mai relevante ale istoriei acelor decenii extrem de turbulente) și care etalează și partituri ale îndepărtării de punctele fierbinți ale istoriei (pentru a pune contrast, context, perspectivă; pentru a oferi un acces mai ușor la tabloul general al epocii). Eugenia este, da, personaj fictiv, dar, plasată, în arhitectura acestui roman, foarte aproape de mediile în care se face și se desface istoria, este ghidul nostru într-o realitate și într-un adevăr istoric teribile. Povestea pe care o mijlocește Eugenia ne introduce în narativul atât de întunecat al antisemitismului românesc din interbelic mai ales (dar și de pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial), în primul rând, și ne livrează, dacă se poate spune așa, duhul unor decenii dintre cele mai turbulente pentru istoria modernă a României. Iată, de altfel, câteva dintre rolurile sociale – ale apropierii și ale îndepărtării – în care Lionel Duroy o distribuie: a) e ieșeancă, are „ancore” puternice în mediile universitare de acolo, provine dintr-o familie dominată de sentimente antisemite (rol ficțional care îi permite să vadă de la „firul ierbii” și derularea, în timp real, a teribilului Pogrom de la Iași, dar și etapele, numeroase și întinse pe durata mai multor ani, care au premers acestui tragic eveniment istoric și care l-au pregătit); b) e jurnalistă, riguroasă, cu „surse”, angajată pentru mai mulți ani la o agenție de presă; e și rebelă, ceea ce o face să forțeze, adesea, adevărul statistic al faptelor și să meargă spre sensul acestora; c) este, dar nu la altitudinea la care era Leni Caler, iubita lui Mihail Sebastian – e un rol care pune contrast între Eugenia și familia (inclusiv familia de valori) din care provine (cu o excepție: fratele ei mai mic); d) scrie – la limită – romanul pe care nu a mai apucat să îl scrie Mihail Sebastian (din acest unghi de vedere, Eugenia e, desigur, vocea auctorială; în plus, à propos de mediul familial, și la Lionel Duroy există, în realitate, ceva similar – părinții săi erau antisemiți); e) e, prin destinul său profesional și prin sistemul de relații construite și la care are acces, o apropiată a mediilor intelectuale din perioada interbelică – îi vede pe Eliade, Cioran, Eugene Ionesco, Anton Bibescu, Curzio Malaparte și pe mulți alții; ceea ce îi permite să (ne) ofere o foarte fină radiografie a extremismului care crește atunci și care ajunge, la un moment dat, să domine epoca; e) are acces, la diferite niveluri, la narativul comunist din epocă – e, la început, apropiată de profesoara sa de la Iași, o „internaționalistă” de convingere; e și, pentru o vreme, luptătoare ilegalistă. E, chiar dacă formula poate să pară oarecum exagerată, un fel de principiu al luminii care străpunge, în mai multe unghiuri, în numeroase unghiuri, întunericul.

Eugenia Rădulescu e, așadar, marele personaj al romanului, marele-pivot al cărții. Și, observația a mai fost făcută (în același sens, poate nu cu aceleași cuvinte), ea e marele principiu al acestei povești – și anume, principiul iubirii. Lionel Duroy povestește cum a ales anume acest nume: „Am ţinut o conferinţă la Iaşi, la Institutul Francez ,şi am cunoscut o doamnă din public, cam de vârsta mea. A plâns şi la sfârşit mi-a spus: nu se poate să vorbiţi aşa despre români. Ne-am împrietenit. Am rugat-o să-mi spună cum se numeau tinerele în România anilor 1935. A făcut o listă şi, la un moment dat, cu scrisul ei foarte caligrafic a scris Eugenia, diminutiv Jana. L-am ales pe loc. Ştiu de ce. În «Eugenia» eu aud «ingenuu», în sensul de inocent în ale vieţii. Eugenia crede că lucrurile încă se mai pot aranja. Ea luptă“ (citatul e din același interviu luat de Cristina Hermeziu). Ar mai fi ceva, tot în legătură cu acest nume. „Eugenia”, d.p.d.v. etimologic, pe filieră greacă, înseamnă „de neam bun”. În cazul cărții de față, putem lua în calcul acest semnal etimologic nu neapărat într-un sens etnic, ci într-unul moral, etic. „De neamul bun” – al dreptății, al speranței, al iubirii.

În fine, Eugenia, deși o carte care narează, pe mai multe niveluri și cu o forță de a înțelege un context istoric extraordinar de complicat pentru România, ceea ce s-a întâmplat acum 8-9 decenii în lumea românească, este un roman care ne privește în cel mai înalt grad (și) acum. Să înțelegi și să alegi ca personaj central și ca ghid suprem pentru a oferi acces la această înțelegere o femeie (onestă, intuitivă, dreaptă, care iubește) – la o asemenea adâncime și la o asemenea altitudine – softul și hardul urii este o mare lecție și pentru prezent și viitor.

P.S. Lionel Duroy se va afla în România, în primul rând pentru a promova această carte, la începutul lunii octombrie. Mai întâi în București (va avea mai multe intervenții publice, la radio sau direct în fața publicului – cartea scrisă de autorul francez se va lansa în românește, în premieră, în 1 octombrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu), apoi la Iași (Lionel Duroy este unul dintre starurile invitate la faimosul FILIT de la Iași). Și, à propos de acțiunile de promovare care însoțesc acest roman (numeroase, ceea ce înseamnă și că ne aflăm în fața unei cărți care are toate datele și șansele de a fi unul dintre romanele acestei toamne de la noi) –, găsesc că există și un tâlc diferit de logica promovării în amplasamentele afișajelor cu coperta acestei cărți de pe panourile din centrul Capitalei. Mai precis: vedem realitatea, existența acestei cărți în multe dintre zonele în care, acum câteva decenii bune, chiar s-au întâmplat evenimente decisive din punct de vedere istoric; de asemenea, vedem că această carte există (și) în acele locuri în care Mihail Sebastian însuși (și nu doar el, ci și multe dintre personajele care intră, pasager, în scenariul cărții lui Lionel Duroy) au trăit – intim, personal ori profesional – momente destinale. Vedem, de fapt, dincolo de logica publicitară cum spuneam, cum memoria – chiar și așa fragilă cum pare – rezistă, cum un sens al unui nord al istoriei vine către noi și ni se așază în față; de neocolit, de nerefuzat, aș zice.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.