Camus: omul în faţa ghilotinei
Albert Camus. Foto: Port Magazine
A existat la Albert Camus o tinereţe a inimii care l-a ferit de încremenirea locurilor comune. Cel care a iubit oamenii, până la capăt, nu a putut accepta cruzimea şi barbaria. Teroarea a fost înfruntată cu fermitatea ataşamentului faţă de demnitatea umană. Campaniile sale au evitat ordinea mediocră a platitudinilor, căci s-a simţit în ele tenacitatea unui spirit ce nu acceptă compromisul imund.
Iar între aceste campanii lupta împotriva pedepsei capitale şi a ghilotinei este una care îşi află, în cele din urmă, victoria. La două decenii de la moartea sa, instrumentul morţii devenea istorie. Rândurile lui Camus fuseseră parte din efortul tenace de a reda demnităţii umane un sens tăgăduit. În posteritate anarhismul libertar al lui Camus triumfase.
Moartea se află în centrul literaturii şi vieţii lui Camus. De la Străinul la Ultimul om, moartea este prezenţa care luminează cosmosul său şi se poate spune că trecerea de la absurd la solidaritate îmblânzeşte dispariţia şi o încadrează în rama continuităţii. În Ciuma moartea celor care luptă pentru salvarea onoarei este temelia unui posibil viitor.
Moartea se află, mereu, în vecinătatea omului şi a statului, nedespărţită de cruzime şi de violenţă. Politica secolului XX este la rândul ei una a morţii. Lagărele de concentrare sau atentatele sângeroase sunt emblema acestei orori ce contaminează omenescul. Indiferenţa la suferinţă, absenţa empatiei, răceala statistică, iată ceea ce Camus denunţă în Reflecţiile dedicate ghilotinei, traduse acum de Marina Vazaca în seria publicată de editura Polirom.
Camus se apropie de ghilotină cu gândul la modernitatea însăşi: lichidarea mecanică şi aseptică a individului este visul unei lumi ce mizează pe ordonarea birocratică a morţii. De la revoluţie şi teroare ghilotina însoţeşte Franţa pe un drum al familiarităţii cruzimii. Peisajul crimei de stat devine unul al banalităţii.
Revolta lui Camus este hrănită de acest sentiment ultragiat al demnităţii umane. În ghilotină şi în execuţie Camus vede întruchiparea acelei impersonalităţi terifiante ce ameninţă libertatea. Lama ce coboară, implacabil, este întruchiparea voinţei de a educa prin frică, groază şi cruzime. În ordinea camusiană a gândirii ghilotina este păcatul suprem care se cere răscumpărat.
Şi nu este nimic fals melodramatic în textul lui Camus. Reflecţiile sale sunt mai mult decât o pledoarie juridică sau politică: ele sunt manifestul utopic al unei conştiinţe ce nu poate adera la acest pact întemeietor al barbariei de stat. Anarhismul libertar al lui Camus atacă, frontal, edificiul de falsă respectabilitate al puterii ce execută spre a ocroti. Înaintea de a fi protectorul oamenilor statul este maşina care se hrăneşte din spectacolul ororii: punerea în scenă a execuţiilor este ritualul care îi reconfirmă divinitatea seculară.
Reflecţiile participă la efortul lui Camus de a restaura demnitatea fragilă a umanităţii. Aici, ca şi în eseurile sale algeriene, vocea sa se încarcă de emoţie vizionară. Privirea lui Camus pătrunde în intimitatea destinelor, spre a lăsă în urmă omenirea abstractă pe care o venerează ideologiile ce nu cunosc îndoiala.
Reflecţiile asupra ghilotinei sunt unul dintre testamentele lui Camus. Celor de mâine el le lasă ca legat limpezimea inimii care bate şi curajul libertăţii de a merge împotriva curentului. În cele din urmă liberul- arbitru al simţului moral defineşte umanitatea. Căci niciodată moartea şi barbaria nu pot strivi pe cei ce ce rămân oameni, imperfecţi şi solidari.
Articol publicat și în LaPunkt.
Recomandări de lectură
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
