„Tot înainte”, o mărturie prin ochi de copil despre monstruozitatea comunismului românesc

Sursă foto: Humanitas

Roman psihologic, empatic și bine dozat la nivelul emoției, desfășurat în același decor mitic și în același timp cât se poate de realist al unui orășel din nordul ţării Tot înainte, cel mai recent volum al Ioanei Nicolaie, apărut la Humanitas, este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieți, visuri și destine. Prezentăm, în premieră, un fragment din acest nou roman.

Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările și iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o știe deja din Pelinul negru și din Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman, Tot înainte (Humanitas, 2021), povestea Arseniei. Copilul trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie și fantastic la-nceput, cu greutățile tot mai mari pe măsură ce crește, se înfășoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o așteaptă mai departe, în viață, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraș, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutățile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi știu că tăietura făcută în scoarța copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește”, spune Ioana Nicolaie.

Ioana Nicolaie. Sursă foto: Humanitas

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – volum desemnat de către Uniunea Scriitorilor „Cartea Anului” 2013), antologia Lomografii, patru romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii și Ferbonia). A fost nominalizată la premii naţionale și internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză și germană. A fost inclusă în 26 de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.

Fragment:

Ioana Nicolaie, „Tot înainte”, Humanitas, 2021, 248 pagini

„Copiii de la oraș trăiesc în blocuri, nu în case. Ați înțeles, da? Le vedeți acolo, pe geam? Ei nu se murdăresc niciodată, căci se duc la școală pe asfalt, mai rar pe o uliță. Nu se udă la picioare. Nu le-ngheață tălpile, au ghete cu blană.

Copiii aceștia au părinți care găsesc destulă mâncare. E tot ce poftești la magazinele de-aici, nu s-a auzit de vreunul care să nu mai poată de foame. Ei mănâncă, dacă vor, chiftele, șnițele sau ureche de porc la fiecare masă. Și picioare de pui sunt mereu în tocănițe. Și pot să-și cumpere cornuri cu gem după bunul lor plac.

Fetițele au sandale negre cu baretă și ciorapi albi întotdeauna, nu doar de Paște, ca mine. Ele nu-și rup rochițele, au grijă, sunt mereu ca și cum s-ar duce să se plimbe la noi în stațiune. Băieții de-aici nu aleargă, stau cuminți în case și fac, ca fratele meu mai mare, Alexandru, colecție de timbre. Ei nu mănâncă niciodată flori de acăț. Ei au apă caldă și pot păstra curățenia. Ei nu spală podele, nu duc miei la păscut, nici nu știu că există animale. Ei au pijamale cu donalzi și televizor la care văd tot felul de filme. De-aceea, eu când cresc vreau să mă fac copil de la bloc.

Hai să ne ducem un pic peste orașul ăsta, continuu eu, e cum nu se poate mai întins. Are intersecții, mașinile sunt cât bomboana cu lapte, se preling pe-o șosea mare, cu un acoperiș de biserică și o pădure de antene. Pe-acolo intră filmele, din acelea atât de frumoase, așa cum eu am văzut numai când am mers în vizită, la bloc, la mătușa. De câteva ori până acum, că nu-i bine să te-așezi nici în casa ei la masă. Doar dacă te cheamă de-adevăratelea să-ndrăznești, numai atunci când zice hai, c-am umplut blidul cu fasole. Nu mi-am putut lua ochii de la film, niște copii, mulți, atârnau de crengile unor copaci, în timp ce tatăl lor, bogat, se întorcea cu automobilul acasă. În film erau mese întinse și destulă mâncare.

Mi-e foame dintr-o dată, de ce m-am gândit la cum sunt răsturnate două, trei polonice într-o farfurie? Sora mea stă cu nasul în foi, nimic n-o scoate din carte. Vrea s-o termine, că din locul ăsta, dacă-i dau drumul, nu poate duce nimic acasă. Doar hainele cu care-a venit i se vor pune în brațe, iar acelea, să nu uite, trebuiau bine spălate. Cu sodă dacă se găsește. Nici măcar pe mine nu mă poate lua. Dar să nu mă tem, că dacă mi-a trecut răul, atunci o să prind tot mai multă putere și-ntr-o zi o să-mi iau zborul ca o pasăre, ca o țarcă de care-mi place mie, fiindcă am văzut cum țarca ia ciob sclipitor din noroi. Nimeni nu rămâne pe viață aici, la etajul patru boli infecțioase.

Lumina se scurtează brusc, fitilul lămpii nu mai are petrol, gata, ziua se stinge încetul cu încetul, donalzi, treceți la locurile voastre, nu mai e mult și o doamnă vine să ne-aducă masa. Dar oare când ajunge?

– Saveta, nu vrei să te uiți tu afară? Când vine mâncarea? Mi-e foame rău.

N-aș fi zis asta dacă nu duruia tocmai atunci ceva pe coridor. Nu putea fi decât doamna care împărțea dulceața, și felia de pâine, și ceaiul de mușețel, și tocana de legume și… O ușă s-a trântit nu departe, a sunat tare, niște glasuri s-au tot apropiat. Dar de ce-s bărbătești? Amândouă suntem în picioare, de-acum gata, în câteva secunde intră masa pe roate la noi. Saveta mă-mpinge-n față.

– Hai, deschide tu, Arsenia, apasă un pic mai tare.

Mă atârn cu toată pijamaua de clanță, trag ușa spre mine, nu mai e nimic între mine și-afară. Totul se mișcă, coridorul e fără sfârșit.

– Ce-ai încremenit așa, zice Saveta, unde-i doamna? Vorbele astea sunt însă departe, nici nu se-aud, numai omăt și munți de ceață se prăvălesc din senin peste mine. Căci aproape, tot mai aproape, acum tocmai lângă mine, se-arată ceva nemaivăzut. Doi bărbați poartă o targă. Și pe targă-i o femeie, nici tânără nici bătrână, doar să-ntind brațul c-o pot atinge. O negreală se desface din ea și, ca un nor tot mai subțire, îmi atinge tălpile goale, suie în sus, îmi întunecă obrajii. Cât de țeapăn e chipul femeii, și galben, și cu ochi închiși numai pe jumătate… Donalzii dau să plângă, unul a și-nceput, fața mi se udă deodată.

– Ce-i cu voi? strigă cineva. Intrați imediat în salon, ne împinge apoi glasul. Și ne aruncă cât colo.

– Cine v-a dat voie să ieșiți, cine, copii răi ce sunteți? Și ne îmbrâncește, eu cad, ca de pe leagănul din cireșul cel mai de sus, de-acum fără oprire mă fac cioburi pentru cea mai tăcută și mai grozavă țarcă. Saveta mă prinde și mă trage înapoi, praful negru e-n tot, nu se va mai curăța niciodată.

– Nu mai tremura! Gata! E numai o femeie moartă.

Dar tremură și ea.

– Nu-i nimic altceva decât o moartă. Scoate-o repede din cap, că altfel îți rămâne acolo. Și trage plapuma peste noi amândouă, nimic să nu mai pătrundă sub ea.

Moarta însă nu stă în loc, tot mai lungă-i acum, cât coridorul, cât orașul, i-a înțepenit și pe donalzi. Moarta-i cât drumul șerpuit de pe Dealul Târgului, cel pe care voi pleca cine știe peste cât timp acasă, căci sora mea, Saveta, avea să fie externată, ce cuvânt greu, după numai patru zile, când moarta se va fi făcut cât cerul și cât tot pământul și nici eu, de-acum înainte, am simțit deodată, n-aveam să mai pot scăpa de ea. Purtată de doi brancardieri pe o targă ea trece, tot trece, fără încetare. Gălbenare neagră, câmp negru, fără nimic care să ne despartă, căci lângă spatele mamei nimeni nu mă va mai lăsa să dorm vreodată.”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News