Baricada de scrum
Articolul pe care l-am publicat săptămâna trecută în România literară, „Întoarcerea strigoilor”, referitor la asaltul antisemit al lui Dan Culcer din revista Vatra, a iscat pe Internet un val de comentarii. Dacă marea lor majoritate confirmă și susțin punctul meu de vedere – și anume, deplângerea creșterii pericolului extremist și antisemit în România – au existat și violente poziții contrarii. Acestea din urmă confirmă gravitatea momentului. Ne aflăm în plină recrudescență a radicalismelor.
Împrejurarea că scena publică e dominată – cu sprijinul iresponsabil al televiziunilor – de personaje precum Șoșoacă și Simion, campionii unui discurs de o vulgaritate paroxistică, nu face decât să potențeze tendințele anarhiste, fundamentaliste, xenofobe, șovine din societate.
Noutatea epocii noastre e că formele de extremism – cel de stânga și cel dreapta – circulă braț la braț în publicații, cercuri sau instituții ce pretind a fi onorabile. În fapt, ele au devenit cuiburi de diseminare a intoleranței. Cazul universităților americane, luate cu asalt de profesori care, decenii în șir, au jurat pe biblia marxisto-leninistă, e mai mult decât pilduitor. Zelul neo-comuniștilor impenitenți a dus la crearea unei generații care a împins dogmatismul și sectarismul atât de departe încât, prin ideologia woke, sunt instrumente de eliminare a celor care nu le împărtășesc opiniile. Terorismul ideologic, născut din frecventarea maniacală a teoriilor lui Marx, Engels și Lenin, a condus la stigmatizarea evreilor (vezi ceea ce s-a întâmplat imediat după debutul războiului din Gaza) și la eroizarea fundamentaliștilor religioși care, de decenii în șir, și-au făcut un scop din înecarea israeliților în mare.
Spălați pe creier, fanatizați, cu chipuri schimonosite de ură, acești îngeri ai morții trimit de vreo două decenii mesaje menite să-i înspăimânte pe opozanții viziunii lor despre fericirea universală. În ultima ei variantă, aceasta constă în exultarea curajului mistic al teroriștilor musulmani care distrug vieți omenești, aruncă în aer clădiri, avioane și trenuri și în care femeile trebuie să poarte – desigur, în numele libertății de a-ți alege forma de sclavie preferată – hijab, niqab, burka și chador. Culmea confuziei morale și mintale e că aceiași indivizi care-ți iau fără ezitare gâtul dacă îndrăznești să fii un adept al capitalismului și democrației sunt promotorii libertății sexuale absolute. Anularea creierului și celebrarea deșănțată a sexului e cea mai bizară caracteristică a vremii noastre.
Revenind în punctul de plecare, nu pot să nu fiu uimit că lucruri simple, de bun simț, în sprijinul cărora am adus dovezi irefutabile, pot fi răstălmăcite, negate și deviate spre zone mai puțin fierbinți, astfel încât să-și piardă relevanța. Astfel, într-o replică scrisă pe un ton apodictic, Liviu Mihaiu îmi dă și ne dă o lecție usturătoare. Rezultă din ea că toți cei care abordăm chestiunea antisemitismului din România nu doar că ne înscriem în falș (cum se spunea pe vremuri), ci suntem și oportuniști. Mai precis, niște „oportuniști grețoși”: „Problema antisemitismului nu există în România (nu am zis-o eu, au zis cei din comunitatea evreiască). Problema securismului și a comunismului rezidual există din plin. Nu preocupă pe nimeni. A atrage atenția asupra antisemitismului pe care nu îl văd nicăieri nici dacă-l caut cu lumânarea, este doar o formă grețoasă de oportunism. Ca și tăcerea intelectualității române în genocidul în derulare… căci să nu confundăm anti-sionismul cu antisemitismul – a zis un mare profesor universitar evreu”.
Am o dilemă. Unde să-l plasez pe Liviu Mihaiu – la negaționiști sau la analfabeți funcționali? Analfabet funcțional parcă n-ar fi, din moment ce statul român i-a încredințat o înaltă funcție, aceea de guvernator al Deltei – chit că numirea a fost cu cântec și s-a soldat cu trimiterea la închisoare a lui Bogdan Olteanu pentru șpaga de un milion de euro dată de Sorin Ovidiu Vântu. Așa a ajuns Mihaiu să ocupe o poziție-cheie. Rămâne ipoteza negaționismului, pe care Liviu Mihaiu pare s-o ilustreze din plin. O simplă vizită la oricare din sediile comunității evreiești (pe care o invocă) i-ar fi deschis ochii. Dovezile sunt atât de multe și de triste, încât e o nerușinare să le negi. Dar hai să nu-l scoatem pe Liviu Mihaiu din casă pe gerul ăsta. Se poate lămuri chiar stând la căldură și citind, pe Internet, o publicație numită Incorect politic. Iar după ce o încheie, poate trece și la Certitudinea, unde va avea surpriza de a-l regăsi în echipa redacțională și pe… Mihai Eminescu, cot la cot cu, între alții, ilustrul Lazăr Lădariu. Ceea ce spune totul despre nivelul halucinant la care s-a ajuns. Îi țin la dispoziție lui Liviu Mihaiu și titlurile altor publicații de aceeași teapă, care debordează de un antisemitism visceral.
Pentru a pune în evidență absurditatea afirmațiilor negaționiste ale lui Liviu Mihaiu, mă rezum să-l citez pe Vasile Popovici, care a avut o reacție de o claritate morală și factuală care, în mod normal, ar fi trebuit să pună capăt discuției:
„N-aș fi așa sigur ca dvs. când afirmați că nu există antisemitism în România. Dar multiplele luări de poziție AUR? Dar Coja și Roncea și acoliții? Dar securiștii de rit vechi de la «Săptămâna», morți care n-au murit (vă pot da niște amănunte și din mediul universitar)? Dar tot cercul din jurul lui Vadim, care s-a dus la Satana, însă oamenii lui sunt tot aici? Dar campania anti-Soros a lui Dragnea din 2017, 2018 etc., după model Viktor Orbán, în condițiile în care Soros nu mai finanțează nimic în România de o groază de timp și oricum nu finanța nimic discutabil decât pentru gașca Secu? Dar atacurile din 2020-21 contra actriței Maia Morgenstern? Dar ce vedem acum? Deloc nu cred că antisemitismul a dispărut la noi. Și nu văd nici ce ar avea de câștigat cei ce se ridică împotriva antisemitismului. Vă spun eu: nimic! Și vă spun ca unul care a făcut două săptămâni grevă parlamentară în anii ’90 contra politicii antisemite afișate de Vadim și PRM-ul lui. Singurul rezultat: n-am primit salariu pe jumătate de lună”.
- Recomandare de lectură: Întoarcerea strigoilor
Numai că apărătorul lui Dan Culcer — de la al cărui articol antisemit din Vatra a pornit discuția – nu se oprește la negarea unor fapte limpezi ca lumina zilei. Printr-un procedeu diversionist pe care nu-l mai practică nici securiștii, Liviu Mihaiu încearcă să stabilească agenda de lucru a oportuniștilor – între care, în mod cert, mă prenumăr. Adică s-o lăsăm mai moale cu denunțarea antisemitismului și să pornim o luptă împotriva securismului și a comunismului rezidual. Din una, două: ori Liviu Mihaiu e amnezic, ori total neștiutor în legătură cu activitatea mea și a colegilor mei. Din cele aproximativ 1500 de articole pe care le-am publicat în ultimii treizeci și unu de ani numai în România literară, cel puțin două treimi au fost dedicate exact securismului și „comunismului rezidual”, cum îl numește el. Iar alte câteva sute s-au ocupat de comuniștii propriu-ziși, la cei camuflați în corecți politic. Așa încât, la acest capitol, îi răspund asemeni lui Nenea Iancu: a se slăbi, Mitică!
Gravissimă e și aserțiunea lui Mihaiu legată de orbirea clasei intelectuale de la noi în chestiunea definită de el ca fiind „genocidul în derulare”. Adică războiul dus de statul Israel împotriva teroriștilor din Gaza. Ca mulți alții, Liviu Mihaiu omite convenabil ziua de 7 octombrie 2023, când trupe de islamiști au măcelărit peste o mie două sute de evrei și au luat câteva sute de prizonieri – dintre care mulți sunt încă ținuți în catacombe, alții deja morți și câteva zeci eliberați. Aici, fostul redactor de la Academia Cațavencu, fostul Guvernator al Deltei îngroașă rândurile celor care, printr-o miopie voluntară, cred că tragicele evenimente care opun armata Israelului forțelor teroriste extremiste din subteranele Gazăi au debutat pe 8 octombrie.
Alăturându-se categoriei, deloc mici, de indivizi care contribuie la rescrierea, chiar sub ochii noștri, a istoriei, Liviu Mihaiu se relevă a fi nu doar un adept al teoriilor conspiraționiste, ci și un emul al grupărilor, multe de inspirație moscovită, potrivit cărora crimele din 7 octombrie 2023 n-au existat, dar a existat în schimb un plan bine chibzuit al evreilor de a invada Gaza. Printr-o simplă modificare de accent, Gaza se relevă a fi un bastion al drepturilor omului, al păcii, al toleranței (mă mir că nu și al feminismului și al LGBTQ+), în timp ce evreii s-au metamorfozat în teroriști sângeroși care extermină „luptătorii pentru independență”. Astfel, un război dus după reguli clasice, devine un „genocid”, iar fundamentaliștii care și-au propus lichidarea civilizației euro-atlantice sunt super-eroii unui nou mod, luminos, de a vedea viitorul lumii.
Liviu Mihaiu s-a alăturat, pasămite, discursurilor care accentuează „criza umanitară din Gaza” (cât se poate de reală, așa cum se petrece, din păcate, în cazul oricărui război), exonerând componenta teroristă islamistă, întinsă deja la nivel planetar. Ea derivă din marotele mai vechi ale fostului jurnalist de la revista de „moravuri grele” (titlu întru totul adecvat prestațiilor lui Mihaiu), binecunoscut și pentru pozițiile sale anti-Ucraina, un alt subiect care a împărțit lumea în sprijinitori ai invadatorului rus și adepți ai țării care, de vreun deceniu și ceva, își caută cu disperare drumul spre democrație. Or, în clipa de față, antisemiții și pro-rușii s-au cantonat pe aceleași baricade. Oare unde s-o fi aflând Liviu Mihaiu?
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
