Mocirla multilateral dezvoltată

Tot aşa cum detest uniformele, îmi repugnă încolonările. Nu suport ritualurile de masă. Te constrâng să intri în coloană, să devii mulţime, turmă. Pe 23 august, înainte de 1989, mort copt, trebuia să participi la defilare.

Participarea era obligatorie, semnai un convocator. Făcea parte din așteptatul comportament de iobag. Nu veneai, adio prime, aprobări de vacanțe prin ONT în țările socialiste, singura străinătare permisă, adio concediu în timpul verii, nu în martie ori noiembrie. Te aveau la mână, o știau ei, o știam noi. Te chemau la COM (Comitetul Oamenilor Muncii), te treceau prin razătoare, îţi frecau ridichea, te muștruluiau, te dăscăleau cu o încrâncenare pe cât de jalnică, pe atât de falsă. Îţi spuneau să-ţi „bagi minţile-n cap”.

Totul se derula sub semnul lui pseudo. Jucăriile erau de multă vreme delabrate. Până şi demagogii urlau din răsputeri fără nicio noimă, șarlatanii îşi uitaseră de mult partiturile, iconografii oficiali pictau fără urmă de zel mirifice scene dintr-un paradis de mucava. Realismul socialist se transformase în realism contorsionist. Se mima marele caraghioslâc național, Ubuescu dădea din mâini bezmetic. Ubueasca zâmbea tâmp, tembel, ovin. Circ macabru. Piane mecanice dezacordate, fantoșe, fantome, fanfară militară, megafoane, urale, lozinci, miros de transpiraţie, oameni de ordine, greață, un Fanar mizerabil, întunecat, fără sfârșit şi cu ușile pentru veșnicie închise. No exit.

Încercați să transmiteţi senzația de sufocare celor care n-au trăit în sistemul totalitar. Verbele de senzaţie, o ştim de la Wittgenstein, ridică probleme de transmisibilitate. Cum poţi tu să simţi ce simt eu când spun „Mă doare măseaua”? E nevoie de memorie şi de postmemorie.

E nevoie să nu lăsăm aceste amintiri să dispară ca şi cum era vorba, pe 23 august, de o chermeză naţională. Nu era nici cântec, nici joc şi cu atât mai puţin voie bună.

Sunt uneori întrebat de ce-am plecat definitiv din România în septembrie 1981. Sper ca acest text răspunde, măcar parţial, unei asemenea întrebări. Observaţi că nu am menţionat în acest text cuvântul „Securitate”. Pentru că nu doar Securitatea ne teroriza. Ne terorizau chiar colegii noştri dispuşi să ne constrângă, să ne facă asemeni lor, şuruburi dintr-o maşinărie care anulează chiar şi visul libertăţii. Ne cereau să pretindem că participăm voluntar la propria înrobire. Acea închisoare nu era de catifea. Era mocirla multilateral dezvoltată. Din care, mai întâi la Timişoara, apoi în toată ţara, cetăţenii României au sperat să iasă în acel miraculos decembrie 1989.