Spre Roma: Nicolae Iorga şi tentaţia fascistă

Imaginea unui Nicolae Iorga inamic implacabil al fascismului este produsul deceniilor de propagandă istoriografică comunistă: recuperarea sa, atentă şi selectivă, a implicat, înainte de toate, stabilirea poziţiei sale de intelectual adversar al legionarismului şi al regimurilor de dreaptă radicală din Europa. Articole, cărţi şi opere cinematografice au construit această statuie postumă a lui Iorga. Finalul teribil din noiembrie 1940 era citit ca punctul cel din urmă al unui angajament anti-totalitar lipsit de ambiguitate.

Dar ceea ce lipsea din acest tablou de istorie intelectuală alcătuit cu migală era una dintre piesele care ar fi compromis însăşi ipoteza fondatoare a acestei interpretări: admiraţia lui Iorga faţă de fascismul italian dezvăluia un tip de sensibilitate imposibil de încadrat în cămaşa de forţă a relecturii comuniste.

Iar o carte precum aceea a Georgianei Ţăranu, Nicolae Iorga şi seducţia fascismului italian. precisă şi sobră, întemeiată pe un material documentar vast, este destinată să traseze chiar elementele unui dosar delicat şi problematic – tentaţia fascistă a lui Iorga este departe de a fi un accident, o simplă notă de subsol în biografia sa, de vreme ce ea domină, de o manieră dramatică, deceniile din urmă ale carierei sale.

Şi poate că lecţia pe care o predă o cercetare precum cea întreprinsă de Georgiana Ţăranu trimite la utilitatea exerciţiului critic şi la necesitatea evitării delirului hagiografic. Critic al naţional-socialismului german şi adversar al legionarismului, Iorga a fost un apologet al lui Mussolini. În imaginarul său politic şi intelectual, seducţia fascistă este inseparabilă de propria sa obsesie privind regenerarea prin educaţie şi ordine a României.

Ce îl fascinează pe Iorga în acest aparent impresionant edificiu clădit de Mussolini? Cartea Georgianei Ţăranu este o cercetare sobră în marginea derivei utopice în care se investeşte Iorga, în numele propriilor sale fantasme. Relaţia sa cu fascismul italian este înteneiată nu pe o pornire revoluţionară, ci pe o lectură conservatoare şi tradiţionalistă a dictaturii de la Roma.

Iorga, dominat de ambiţia de a fi un educator al poporului şi ambasador cultural permanent al naţiunii sale, vede în regimul mussolinian întruchiparea viziunii fondate pe ordine, pe ierarhie, pe regenerare, pe latinitate şi pe energia comunităţii. Acolo unde trecutele alcătuiri au eşuat, Mussolini învinge, graţie capacităţii sale unice de a fi vocea însăşi a unui popor cu care se identifică. Evitând orice referire la crima de stat şi la barbarie, Iorga elogiază ceea ce descrie a fi un moment de apoteoză naţională.

Simbolic, Iorga admiră la Mussolini ceea ce îi va nega lui Hitler: geniul construcţiei şi legătura cu tradiţia. Himera unei solidarităţi latine îl locuieşte pe Iorga. Campania de seducţie imaginată de oficialii fascismului italian exploatează imensa vanitate a celui care se consideră a fi un profet şi o voce a naţiunii.

Iorga nu este, în nici un moment al investirii sale utopice în fascism, un avocat integral al totalitarismului: opţiunea sa îl îndrumă mai degrabă spre imaginea nebuloasă a unei variante de autoritarism paternalist. În anii carlismului, Iorga sprijină formula de regenerare modelată de fascismul admirat. Regele Carol al II-lea întruchipează energia ziditoare similară cu aceea a lui Mussolini.

Ce motivează orbirea fascistă a lui Iorga? Dincolo de propria sa vanitate rănită, se află numitorul comun al naţionalismului palingenetic şi regenerator, ca şi fantasma unei politici ce ar readuce gloria Romei în tipare moderne. Conservator autoritar, Iorga admira în fascism sâmburele mitic al propriei sale utopii politice. În egală măsură, diplomatul Iorga are ca supremă ambiţie contracararea propagandei revizioniste maghiare. Apărarea României Mari este una dintre motivaţiile niciodată abandonate.

Şi poate că în acest punct al relaţiei Italiei cu Ungaria se poate observa amploarea orbirii politice a lui Iorga. Până la momentul 1938- 1939 Iorga refuză să accepte existenţa vocaţiei italiene a revizionismului. Italia mussoliniană era, asemeni Germaniei naziste şi Uniunii Sovietice, un stat a cărui ambiţie rămânea lichidarea ordinii tratelor de pace. Agresivitatea imperială, una ce culminează cu războiul din Etiopia, era parte din identitatea fascismului însuşi. Regăsirea măreţiei romane nu se putea împlini decât prin eliminarea sistemului ce limita spaţiul vital al regimului mussolinian.

Justificarea agresiunii din Etiopia este apogeul acestei rătăciri intelectuale. În momentele in care elogiază atacul împotriva unui stat independent, Iorga tăgăduieşte raţiunea de a fi a unei naţiuni precum România. Aventura din Etiopia grăbeşte apropierea de Germania lui Hitler. La mai puţin de doi ani de la invazie, Europa centrală va fi victima unei politici de agresiune la fel de teribile.

Căci energia creatoare fascistă elogiată de Iorga este imaginea terifiantă a spiritului totalitar. Crima de stat, persecuţia, arbitrariul, partidul unic sunt instrumentele de care se serveşte regimul apărat de Iorga. Asasinii legionari din 1940 nu fac decât să ducă până la ultimele consecinţe ipoteza fascistă. Strategia mesianică a salvării colective este inseparabilă de violenţă.

Tentaţia fascistă a lui Iorga, documentată memorabil de Georgiana Ţăranu, este un capitol din cronica orbirii ideologice. Căutarea certitudinilor îl conduce pe intelectualul locuit de vocaţia profetică în vecinătatea dictaturii. Avansul tiraniei îl va strivi pe Iorga însuşi, în cele din urmă, de vreme ce ordinea despotică are ca staţie terminus doar oroarea: iluzia regenerării totalitare lasă loc devastării şi morţii.

Articol publicat şi în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News