Vladimir Tismăneanu: „Romantismul anti-capitalist reloaded”
„Utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”, spune politologul Vladimir Tismăneanu. O declaraţie făcută în cadrul unui dialog la care l-am invitat, în timpul celei mai recente vizite la Timişoara, prilejuită de lansarea noului său volum, Efigii ale unui coşmar istoric. Un dialog printre ale cărui teme de discuţie au fost modul în care, după 1945, s-a construit eşafodajul Puterii, în România, posibila revigorare a comunismului, sub o formă sau alta, şi pericolele care ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa.
„Fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat”
Aţi lansat cu puţin timp în urmă, şi la Timişoara, Efigii ale unui coşmar istoric, o carte în care analizaţi modul în care s-a construit, după 1945, eşafodajul puterii în România. Ce a prevalat în cazul celor 27 de „efigii” asupra cărora v-aţi îndreptat atenţia: crezul orb în doctrină sau dorinţa, de nestăvilit, de parvenire?
Cele două se suprapun adeseori. Chiar şi cei ce se pretindeau idealişti au acceptat cu bucurie privilegiile nomenclaturiste. Li se părea normal să trăiască în lux, se credeau legitimaţi de Istorie. Dar fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat. Citiţi memoriile unui Dumitru Popescu şi veţi înţelege de ce. Omul rămâne şi azi un fanatic comunist. Mai exact spus, naţional-stalinist. Fără ingredientul ideologic, cum l-a numit Soljeniţîn, comunismul n-ar fi putut să se menţină la putere atâtea decenii. De altfel, tocmai eroziunea ideologiei explică, în mare măsură, colapsul final.
Acest volum este primul dintr-o trilogie, după cum spuneţi. Cum le veţi structura pe următoarele două? Ce perioade, ce personaje politice vizaţi?
Depinde în mare măsură de cum va vedea Marius Stan, coordonatorul acestui proiect, structura celor două cărţi. În mare, al doilea volum se va ocupa de personajele de după 1990, în special de perioada pe care o numesc a pontocraţiei, originile şi dinamica acestui populism cleptocratic. Al treilea volum va include eseurile mele (unele scrise împreună cu Marius Stan) despre comunismul global, despre putinism etc.
„Proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”
Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici vorbesc, într-un volum recent, despre comunism ca despre „o idee care ne suceşte minţile”. Cum percepeţi folosirea prezentului în această construcţie: reală sau puţin forţată?
Nu mi se pare câtuşi de puţin forţată această imagine. Sigur, utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de-odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut. Chavismul este unul dintre acestea. Acţiunile unui Alexis Tsipras fac parte din aceeaşi tradiţie a anti-capitalismului şi anti-liberalismului. Este vorba despre romantismul anti-capitalist reloaded.
Vedeţi posibilă o revigorare a comunismului, o revenire a acestuia la starea din anii de glorie ai săi? Ce ar putea-o cauza?
Nu va fi o revenire a bolşevismului în forma sa originară, ci mai degrabă vom vedea (de fapt, vedem de-acum) coagularea unui nou val anti-liberal, autoritarist, care pune sub semnul întrebării individualismul civic, contractualismul, piaţa liberă etc.Ce nume vor purta aceste noi mitologii este greu de anticipat, dar sunt sigur că ele vor avea afinităţi cu comunismul în planul apelului la resentimente sociale.
De ce este „cool” pentru destul de mulţi tineri să fie de stânga? Şi vorbesc despre ceea ce Cristian Pătrăşconiu numea, în Noua şcoală de gândire a dreptei, „stânga de Bamboo”.
Parte este mimetism, parte ţine de ignoranţa istorică. Se citeşte tot mai puţin, istoria pare o disciplină de pe altă planetă. Stânga radicală (nu mă refer la cea de tip social-democrat) se pretinde exponenta imaginarului social, este inventivă în plan mito-poetic, propune un soi de romantism care generează entuziasme rapide, prea puţin controlate de informaţii riguros examinate.
„În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare”
Aţi avertizat, într-o conferinţă recentă, pe care aţi susţinut-o la Timişoara, că totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct. Întrevedeţi vreun pericol care, la un moment dat, ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa?
În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare. Nu cred că poate contesta cineva în chip serios acest lucru. Strategiile lui Viktor Orban, în Ungaria, vorbesc clar despre acest neo-autoritarism cu potenţial totalitar. Cât despre Putin şi putinism, acolo, potenţialul s-a cam actualizat. Ştiţi cum a reacţionat ambasadorul Federaţiei Ruse la articolul scris împreună cu Marius Stan cu titlul Ispita fascistă a tovarăşului Putin... Nu era vorba de doi autori, ci de un diagnostic care enervează enorm la Kremlin. Noi doi am fost stigmatizaţi, dar nu persoanele noastre contează, ci ideile din articol. Mă grăbesc să spun că reacţiile de solidaritate cu poziţia noastră au fost impresionante.
CV Vladimir Tismăneanu
Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.
Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretăa nomenclaturii” (Humanitas, 2012) şi, împreună cu Marius Stan, „Efigii ale unui coşmar istoric” (Humanitas, 2015) şi „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” (Curtea Veche, 2014).
A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Admnistrative (2003).
„Înfiinţarea unui Tribunal European care să investigheze crimele dictaturilor comuniste ţine doar de voinţă politică”
Tőkés László s-a referit, de curând, într-o dezbatere la care a participat, la Timişoara, la necesitatea înființării unui Tribunal European menit să investigheze crimele împotriva umanității, înfăptuite de dictaturile comuniste, spunând: „Europa și statele membre ale UE pot urma drumul credibil al democrației și al statului de drept dacă sunt gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”. La atâţia ani de la căderea regimurilor comuniste, mai e viabil un astfel de proiect?
Sunt de acord cu această poziţie, crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile, conform legislaţiei internaţionale. Nu este niciodată prea târziu să se facă dreptate. Viabilitatea proiectului ţine de voinţă politică.
De pildă, ştiu cu precizie că Monica Macovei crede în necesitatea acţiunilor de tragere la răspundere pe cale legală a celor care au participat la acţiunile criminale ale totalitarismului comunist.
Cum vă explicaţi faptul că memoria Vestului a refuzat, în sfertul ăsta de veac trecut de la momentul 89, să preia, să spun aşa, părţi dureroase din cea a Estului?
Poate pentru marile crime comuniste au avut loc departe de Vest, în ţări abia ştiute, în locuri cu nume greu de pronunţat. Dar mai ales, e vorba despre convingerea multora din Vest că, dincolo de ororile Gulagulului, a existat un proiect iniţial altruist, care a fost apoi trădat, abandonat, desfigurat.
„Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român”
Sunt aproape nouă ani de la condamnarea comunismului ca regim ilegitim şi criminal, făcută în baza Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe care aţi coordonat-o. Ce ar fi fost firesc să urmeze după acest pas? Ce s-ar fi putut face concret?
Se predă Istoria comunismului, în şcoli, au avut loc acţiuni de reparaţie, în Justiţie, deci s-au făcut numeroase lucruri. Nu aş spune, aşadar, că totul a fost doar o acţiune simbolică. Dar, evident, s-a făcut încă prea puţin. E nevoie de acel Muzeul al Dictaturi Comuniste ca loc de memorie, inspirat, desigur, de impresionantul Memorial de la Sighet.
Vă adresasem întrebarea anterioară pentru că sunt voci, apropiate de fostul preşedinte Emil Constantinescu, care văd în condamnarea morală a comunismului ca regim nelegitim şi criminal – „decretată” de fostul preşedinte Traian Băsescu –, drept „un gest pur retoric şi discutabil”. De ce este necesară această condamnare, fie ea şi doar morală?
Emil Constantinescu este, regret să o spun, un om foarte frustrat. Nu poate admite nici azi ca el însuşi a ratat şansa condamnării oficiale, în numele Statului român, a acelui regim totalitar care a funcţionat în România vreme de peste patru decenii. Mai sunt şi alte motive, dar acesta mi se pare cel decisiv. Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român. Valoarea sa este nu doar terapeutica, ci şi profilactică.
Pentru că aminteam de preşedinţi… În Cartea preşedinţilor, faceţi trei comparaţii scurtissime: Traian Băsescu – Henric al V-lea, Emil Constantinescu – Hamlet, Ion Iliescu – Macbeth. Pe ce se bazează aceste analogii cu personaje shakespeariene?
Pe faptul că nimeni nu a surprins cu mai mare acuitate tragedia politicii decât Shakespeare. O tragedie care, în multe situaţii, se poate îngemăna cu farsa.
Articol publicat şi în TIMPOLIS.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News