Utopia salvării sociale vs realitatea mântuirii personale

Ce ne salvează? Comunitar, nimic, pentru că nu mai trăim în comunități empatice, unite de valori tari, comune, ci insular, individualist, mimând conjunctural o solidaritate rapid spulberată de vânturile grijilor și intereselor dictate de viețuirea cotidiană, grăbită, superficială.

Statul de pretutindeni, compus din instituții fără suflet, este Leviatanul lacom, fie și mai puțin absolutist; e „gardianul” democratic necesar și rece, responsabil de siguranța noastră.

Bisericile înseși, care înglobează azi mase needucate religios, neinițiate catehumenal la nivel de persoană care să înțeleagă măcar conținutul Crezului creștin, sunt, în sfera publică, dincolo de reala lor dimensiune mistică, corpuri sociale subminate și erodate de aceleași fenomene ce descompun moral societățile actuale.

A fi „sarea” care să păstreze nestricată „carnea” comunitară e altceva decât a fi vizibil, instituțional. Masele alunecă epidermic pe pojghița creștinismului și credinței reale, încapsulate în ghețarul formalismului și ritualismului care le parazitează. Comunitarismul nu mai poate funcționa ca matrice salvatoare în contextul masificării ca fenomen urban în expansiune.

Rămâne relația, oricând accesibilă, cu celălalt, oricine ar fi el. Un om pe care să-l vedem. În ecuația ei existențială ne mântuim, întrucât celălat este o „hristofanie”, o arătare a lui Hristos, tainic prezent în el. Ca și în noi. În mâna care ni se întinde rugător e mâna Lui…

În plan personal ne salvează doar bunătatea care se exprimă reflex prin fapte. Fapte derivate natural din credință, nu din activism ideologic, orb în fața persoanei compuse din spirit și trup cu destin supratemporal.

Persoană ontologic chemată spre „lumina cunoștinței”, nu spre bezna ignoranței (spirituale), spre Cer ca „spațiu” al veșniciei, nu spre mormântul prin care doar se trece cu trupul călător spre înviere; spre Viață, nu spre moartea care rămâne doar un scandal depășit după ce, inevitabil, te-ai împiedicat de el. Bunătatea care salvează nu e una mimată, ci una animată de:

Credința/ încrederea în Hristos, Dumnezeul iubirii și al iertării, coborât smerit în Istorie pentru a ne deveni Cale – ceea ce îi amuză în cel mai ridicol mod pe (ultra)progresiști;

Speranța ancorată El, Cel care ne-a spus: „Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Prezența Sa vie lângă noi ar trebui să ne dea de gândit…  O  prezență ignorată, inclusiv de creștinii masificați.

Iubirea însăși, iubirea de frumusețe, pe care avem datoria să o căutam, să o identificăm, să o propagăm tainic, opunându-ne asalturilor urâtului de multe feluri. Respingerea lui în registrele vieții personale ne face frumoși, oricât de urâți am fi devenit. Oricât de urâți de alții am deveni. Fasciculul luminos al iubirii (com-pătimirii nobile) orientate spre celălalt pentru a putea descifra în întunericul ce ne desparte exact ceea ce ne apropie: asemănarea sa profundă cu noi, amprenta Creatorului din amândoi, „chipul” Lui, sufletul nostru. Altfel nu ne-am și nu l-am putea iubi.

Altfel, în absența frumuseții, ce mai rămâne de iubit?