Trompeta lui Caion

Iar o să se lamenteze Ion Simuț că-l atac pe nedrept. Iar o să mă oprească pe stradă să mă someze să-i „repar onoarea“. Iar o să plângă pe umerii protectorilor săi de tratamentul nedrept pe care niște nemernici ca mine i l-au aplicat. Iar o să aud acuzații că m-am „miticizat“, că sunt un mercenar brutal, fără conștiință și fără respect pentru munca onestă a altora. Evident că, nesimțit cum sunt, o să râd în hohote. Nu numai pentru că astfel de imputări sunt ridicole în sine, ci și pentru că m-am vaccinat contra lor încă de pe vremea comunismului.

Anvergura lui Simuț și a comilitonilor săi nu e chiar atât de impresionantă încât să-mi dea insomnii. Recunosc: când Șerban Cioculescu m-a tăvălit în „Scînteia“ pentru că am călcat pe becul ideologic scriind despre o carte a lui Mircea Dinescu pe care Cenzura o interzisese, da, am fost mândru de mine. Nu era de ici-de colo să fii terfelit în organul Toa’șului, și încă de Cioculescu! Dar de Simuț…

Am avut în urmă cu vreo doi ani un scurt comentariu în legătură cu o aberație a lui Ion Simuț. Cu o vehemență pe care nu i-ar fi bănuit-o nimeni din tonul molcom-soporific al multora din produsele sale de critică și istorie literară, în Ion Simuț s-a trezit Justițiarul: el cerea lichidarea, cu vreo două-trei excepții, a tuturor revistelor literare, pe motiv că sunt proaste și nu le citește nimeni.

Putem discuta la infinit despre revistele culturale, despre menirea lor și despre felul în care se achită de misiunea ce le revine. Nu sunt nici eu încântat de nivelul general al publicisticii literare practicate în acest moment în România. Dar de aici până la a cere imperios desființarea lor denotă o mentalitate de casap ideologic, de „reformator“ pentru care descăpățânarea e metoda cea mai sigură de a asigura „libertatea, egalitatea, fraternitatea“. Las’ că Ion Simuț habar nu avea de tirajele revistelor și de impactul lor. Radicalizat din motive străvezii (apropierea de anumite grupuri cărora revistele Uniunii, în principal, le stau ca niște ghimpi în ochi), el s-a simțit dator să „presteze“ pentru a-și dovedi devotamentul și vigilența. N-ar fi stricat să facă o cercetare a pieței al cărei apărător-surpriză devenise. N-a avut timp: graba de a-și dovedi atașamentul l-a împiedicat să facă minimul gest de onestitate de a se informa corect.

Ca orice om care a trăit prea multă vreme între cărți, Ion Simuț nu mai percepe nuanțele din viața reală. De unde și aerul de ins în permanență derutat. În ultimii ani, preferințele și parti-pris-urile sale au alunecat în zone deloc onorabile. Abordând un aer doctoral, își maschează opțiunile într-un eticism mai degrabă comic decât de substanță. Astfel s-a ajuns ca el să fie perceput, din ce în ce mai mult, drept anexa iritată a unor grupuri și nu un fin analist, așa cum se imaginează pe sine. Asemeni tânărului de condiție bună care a ieșit prea târziu din casă, i s-a atrofiat organul care te ajută să faci diferența dintre salon și bordel.

O nouă mostră care ilustrează cu asupra de măsură inadecvarea de ton, de stil și de logică o constituie articolul publicat recent de Simuț – unde altundeva? – în „Observatorul cultural“. Încă un indiciu că „marele fluviu își adună apele“… Titlul poate fi înșelător – drept dovadă, unii cititori grăbiți l-au citit ca pe un elogiu, când el este, în realitate, o formă perversă de a-și exhiba resentimentele. Textul se numește, în bășcălie, „O istorie prea mare pentru o literatură atât de mică“ și se vrea o recenzie la ediția a doua a Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. N-am să mă refer la analiza ca atare – e dreptul lui Simuț să emită orice fel de opinii critice dorește și să aibă oricâte nemulțumiri și sugestii. Nu pot însă trece peste finalul articolului, având subtitlul „Omul și opera“. Preluând o opinie a lui Adrian Păunescu, la fel de nemulțumit acum câteva decenii de atitudinea lui Manolescu pe cât e azi Simuț, condeierul din Oradea regretă, într-un atac la persoană golănesc, faptul că marele critic a plecat de la Câmpina și s-a mutat la București. Cu alte cuvinte, autorul a fost obiectiv și profund doar când nu participa la viața literară.

Lăsând la o parte enormitatea afirmației – cărțile importante Nicolae Manolescu le-a scris la București, nu la Câmpina – e de întrezărit aici una din obsesiile multora din adversarii săi, o stranie continuitate cu poziția Securității: lui Manolescu ar trebui să i se interzică, așa cum ai interzice unui boxer prea puternic să intre în ring, să participe la viața publică! E musai să i se ia, cu orice chip, dreptul la opinie. Oare de ce? Pentru că vine întotdeauna cu argumente pertinente? Pentru că are brațul prea oțelit în comparație cu musculatura flască a contestatarilor săi? Simuț n-o spune explicit, dar face o comparație veninoasă în care citești reaua-credință și simți limbile de foc ale urii: „De ce mi-l pot acum imagina foarte ușor pe Nicolae Manolescu în postura unui Alexandru Piru ranchiunos, cu amenințarea cunoscută la adresa incomozilor?“

Nicolae Manolescu „ranchiunos“ și „amenințător“? Dimpotrivă, mie mi se pare că trece cu o nonșalanță greu de înțeles peste atacuri, adversități și învinuiri. Pe cine a amenințat Nicolae Manolescu și în ce împrejurări? Am fost martorul tuturor intervențiilor sale publice din ultimii treizeci de ani și n-am detectat în ele nici cea mai mică umbră de rea-credință. Aș spune chiar că, în calitate de președinte al USR, a dat dovadă de constantă generozitate față de toți membrii. Orb și surd la realitate, Simuț pune pe seama dlui Manolescu limbajul și comportamentul inamicilor săi. E în bună companie: cei trei scriitori care au târât Uniunea în sute de procese afirmă și ei că sunt dați în judecată de Uniune, și nu invers. Sfântă mare nerușinare!

Lista imputărilor lui Simuț însă abia se deschide. Criticul e, pe rând, capricios, fără principii și străin de orice „autoexigență morală“. Alegerea sa de către majorități zdrobitoare în funcția de președinte al USR e calificată drept „instalare inerțială“, iar activitatea în fruntea breslei nimic altceva decât o „tergiversare cu număr nelimitat de mandate“. Câte cuvinte, atâtea aberații, bazate pe o crasă distorsionare a realității. În faza actuală, Simuț nu e decât un colportor jalnic al mizeriilor scornite de câțiva resentimentari care n-au reușit să-l înlăture pe dl Manolescu și să distrugă Uniunea Scriitorilor.

Fără acoperire și jignitoare sunt și acuzațiile preluate din aceleași surse sau născocite de propria minte febrilă: „acordarea de premii dirijate din umbră pentru fidelizarea anturajului“, „jurii manipulate“, „expulzări periodice de redactori sau colaboratori neascultători“, „persecuții îndreptate împotriva cârtitorilor“, „cultivarea imaginii USR de instituție asediată, aflată în pericol“. În sumă, „toată recuzita unei autorități administrative delabrate“. Infamiile extinse și asupra aparatului tehnic al Uniunii ar merita un răspuns tăios, pe măsura minciunilor și ticăloșiei conținute de ele. Dacă ar fi fost onest, Simuț ar fi dat măcar câte un exemplu pentru fiecare din insolentele sale denunțuri. Ca istoric literar, ar trebui să știe că nu convingi pe nimeni cu afirmații neacoperite cu probe de nezdruncinat. Tot ce oferă Simuț e o colecție de bârfe acre și plăsmuiri ridicate la rang de adevăruri indiscutabile.

Sforăiturile sumbre ale lui Ion Simuț fac parte, cu certitudine, dintr-un șir de acțiuni de reinventare ale criticului. Din păcate pentru el, a ales tabăra greșită, iar subiectele abordate îl dezonorează. În locul solidarității cu o instituție esențială pentru supraviețuirea scriitorului român și a literaturii ca atare, preferă atacul perfid și mânjirea cu noroi. Nu știu de ce un critic literar care a făcut carieră prin placiditate și pozitivism ține acum, la final de parcurs, să îmbrace blana „Mielului turbat“. Nu numai că vocea îi sună dogit, dar partitura după care cântă e falsă și fără o fărâmă de originalitate. Să te mulțumești să fii trompeta unui Caion într-un alt scandal inventat e un afront pe care Ion Simuț nu merită să și-l aducă sieși.

În final, câteva precizări, ca să înlătur încă o posibilă dezinformare. Nu fac parte din nicio camarilă și din niciun anturaj. De altfel, ele există doar în mintea lui Simuț. Nu sunt „zelotul spășit“ al nici unui „trib“: îi reprezint pe scriitorii timișoreni într-un organism de conducere al Uniunii. Îl admir pe dl Manolescu încă de când îl citeam săptămânal în adolescență. Îi sunt îndatorat enorm în plan personal și profesional. Cu toate acestea, în revista pe care o conduc, „Orizont“, n-a apărut până în ziua de azi niciun rând despre ediția a doua a marii sale Istorii, tipărită cu peste doi ani în urmă. Poate tocmai datorită faptului că am o admirație veche față de dl Manolescu n-am considerat c-ar fi nevoie de o reconfirmare a stimei pe care i-o port. În plus, ca autor „supralicitat“, cum crede despre mine Simuț c-aș fi, poate că lucrurile ar fi arătat ca un fel de exprimare a recunoștinței, și nu ca o analiză obiectivă a unei capodopere a culturii române. După cum se știe, inamici ai autorului mai mari decât fostul redactor al „Familiei“ i-au recunoscut excelența. Într-un fel, Simuț mi-a deschis ochii și m-a făcut să mă simt vinovat: ar fi o dovadă de nerozie din partea mea și de lipsă de fair-play să persist în a nu gira apariția unor articole despre o carte decisivă pentru destinul literaturii române de ieri și de azi.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News