Stalin: despotul marxist- leninist

Primele două volume din monumentala trilogie imaginată de Stephen Kotkin, Stalin, sunt cronica organizării celui dintâi stat comunist al lumii.

Giganticul exerciţiu cosmogonic pe care Stalin îl realizează nu este decât încununarea ipotezei leniniste. Din materia loviturii de stat bolşevice se naşte totalitarismul ce posedă ambiţia de a-şi extinde imperiul peste naţiuni, indivizi şi conştiinţe. Uniunea Sovietică este creată în anii treizeci, într-un efort prometeic şi criminal care se întemeiază pe teoriile marxist-leniniste. Citite astfel, Stalin şi stalinismul nu mai sunt aberaţii monstruoase, ci efectul legic al instaurării, la 1917, a ordinii fondate pe primatul ideii şi pe monopolul partinic.

Cariera lui Stalin, reconstituită cu minuţiozitate arheologică de Kotkin, se confundă cu aceea a partidului însuşi. În fapt, din chiar momentul în care Stalin este instalat de Lenin ca secretar general, procesul de constituire a dictaturii personale în interiorul dictaturii comuniste este pus în mişcare. Arta lui Stalin este aceea de a lucra cu aparatul şi cu cadrele care îl compun. Energia sa este insaţiabilă, la fel ca şi dorinţa sa de putere. Stalin este un teoretician şi un practician al puterii, unul care reflectă, constant, la modul în care statul întemeiat pe dominaţie personală ilimitată poate fi construit şi condus. Lichidarea concurenţilor săi este realizată prin apelul la tacticile pe care doar un cadrist le poate stăpâni. Stalin domină statul pentru că statul este controlat de partid. Lichidarea lui Troţki este o pagină scrisă de mâna unui maestru. Cel din urmă rând este aşternut o dată cu asasinarea comandată: ciocanul care îl ucide pe Troţki este un instrument al dialecticii staliniste.

Waiting for Hitler, 1929-1941, cel de-al doilea volum, este anatomia intervalului în care Uniunea Sovietică, ca nou imperiu animat de agresivitatea leninistă, este consolidată. În acest deceniu, stalinismul devine despotism, iar arbitrariul atinge un nivel al paroxismului fără precedent în modernitate. Stalin atacă, frontal, prin colectivizare, Rusia rurală în faţa căreia Lenin păruse incapabil să învingă. Lupta statului împotriva ţăranilor este o luptă marxist-leninistă. Oroarea şi barbaria sunt un preţ pe care totalitarismul este dispus să îl plătească.

Nu raţiunea economică determină lichidarea ţărănimii libere, ci credinţa în comunism. Căci Stalin este un comunist care nu dă înapoi şi care nu cunoaşte ezitarea. Asaltul împotriva chiaburilor este un capitol al luptei de clasă. Statul socialist nu poate exista cu adevărat atâta vreme cât cele două obiective strategice nu sunt urmărite: eliminarea proprietăţii private şi a capitalismului, pe de o parte, şi industrializarea accelerată, prin planificare, pe de altă parte.

În acest mod, stalinismul izbuteşte acolo unde leninismul nu reuşise. Stalinismul, ca variantă radicală şi criminală de modernizare, desfiinţează, pentru prima dată în istorie, ordinea proprietăţii private. Libertatea economică şi politică a supuşilor URSS este îngrădită până la dispariţie. URSS devine un stat radical diferit de toate cele de dinaintea sa.

Inovaţia stalinistă este inseparabilă de teroare. Iar aici lectura lui Stephen Kotkin pune în legătură pasiunea prometeică leninistă cu suspiciunea care creşte în mintea tiranului. Procesele- spectacol, gulagul, execuţiile, asasinatele, tortura sunt maniera în care acest despotism comunist se exprimă, istoric. Stalin este, în anii treizeci, despotul care îşi aplică pedagogia asupra propriului său imperiu. Pentru ca transformarea URSS să fie una reuşită şi completă, domnia lui Stalin are nevoie de cadrele capabile să susţină acest efort: teroarea eliberează poziţiile pe care le ocupă fidelii lui Stalin şi elimină rivalităţile potenţiale. Despotismul lui Stalin este inseparabil de mentalitatea comunistă. Credinţa în partid trece înaintea oricărui alt comandament.

Despotismul lui Stalin acordă arbitrarului şi crimei de stat valoare pedagogică. Modul de operare al acestui stat locuit de partid mizează pe cote: cote în producţia agricolă şi industrială, dar şi cote de arestări şi de execuţii. Paranoia despotului este una revoluţionară. Exterminarea inamicilor este văzută ca o premiză a progresului. Prin stalinism, istoria rusă reintră pe un făgaş familiar. Pentru ca statul imperiu să crească, este nevoie de conducerea personală neîngrădită şi absolută: admiraţia lui Stalin faţă de Petru cel Mare nu este întâmplătoare.

Germanofil consecvent şi anglofob tenace, Stalin va admira în naţional- socialismul lui Hitler vocaţia revoluţionară şi autocratismul. Pactul din 23 august 1939 este începutul unui capitol în care agresivitatea criminală a URSS se manifestă fără inhibiţii. Crimele de la Katyn le oglindesc pe cele pe care naziştii le comit, în partea lor de Polonie ocupată. Tiraniile ideocratice se întâlnesc pe terenul familiar al barbariei.

În Stalin, Germania lui Hitler va avea unul dintre cei mai fideli aliaţi. Germanofilul Stalin încearcă să evite, cu disperare, conflictul, visând la împărţirea sferelor de influenţă şi la noi achiziţii teritoriale. Dar ceea ce Stalin nu poate pătrunde este natura însăşi a regimului hitlerist: scopul acestuia este aservirea totalitară a lumii întregi. Ferocitatea războiului care izbucneşte în vara lui 1941 reflectă amploarea cosmică a confruntării ce opune tiraniile: exterminaţionismul genocidar antisemit nazist se dezvăluie, în întreaga sa cruzime.

Din acest război titanic, stalinismul iese victorios. Despotismul marxist-leninist se extinde, global. Lecţia stalinistă este preluată de democraţiile populare. Viaţa lagărului socialist poate începe cu adevărat.

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News