Răgetul măgarului și văicăreala omului (ce va mai rămâne din cercetare?)

O recentă afirmație a noului ministru al Educației, d-l Mihai Dimian, – potrivit căruia cercetarea consumă și doar inovația produce bani – vine a se adăuga tăierilor și reducerilor cu care prim-ministrul, d-l Ilie Bolojan, lovește metodic (de un an) în învățământ și cercetare. Coroborate, toate acestea lasă impresia că școala și acribia academică n-au nici o valoare în România și că Guvernul actual a luat-o razna, pe de-o parte îndepărtându-și suporterii tradiționali (publicul educat), pe de alta lăsând să prolifereze ignoranța care alimentează bazinul formațiunilor extremiste. Așa să fie oare?

Nu cumva avem de-a face, aici, cu lucruri de o anvergură mult mai mare, pe care nu le putem controla în nici un fel și atitudinea aceasta, de-a abandona pur și simplu ceea ce nu poate fi îndreptat în timp util și de-a ne focaliza pe ceea ce poate fi făcut, e – în ciuda dramatismului ei – cea mai rațională?

Vreau să spun, de la bun început, că măsurile de austeritate decise de prim-ministru pentru profesorii din învățământul superior mă afectează cât se poate de direct: sunt doar lector universitar (ceea ce nu e un titlu de glorie) și – după toate aceste reduceri – salariul meu lunar e cam cât cel al unui paznic de noapte la o firmă oarecare din orașul în care trăiesc. Și înțeleg că vor mai fi și alte reduceri… În acest context, doar masochismul m-ar putea îndemna să „justific” niște hotărâri care, pe mine unul, mă lovesc puternic. Or, o spun cu toată sinceritatea: nu am nici un fel de pulsiuni mascochiste. Încerc să înțeleg lumea în care trăiesc, chiar și atunci când faptul de-a o înțelege îmi sporește amărăciunea.

Mai înainte de toate, s-ar putea spune că măsurile radicale ale d-lui Bolojan țin de un context intern: o țară aflată – de facto – în imposibilitatea de plată a ratei datoriei externe în momentul în care dânsul și-a preluat mandatul, apăsată de necesitatea de-a onora obligațiile externe (plata ratei plus coplata finanțărilor europene în derulare) și interne (pensii și salarii) și, implict, nevoită să taie tot ce poate fi tăiat pentru a răspunde acestor imperative. Evident, se poate argumenta și că d-l Bolojan ar fi putut face publică situația finanțelor țării și blocajul în care ne-au adus prim-miniștrii precedentului președinte. Numai că, dacă o făcea, organismele financiare și de evaluare internaționale ar fi reacționat imediat și România era blocată într-o criză a cărei ieșire nu era deloc vizibilă (ba, poate, ar fi fost sporită de actuala creștere a prețului combustibililor). Asta înseamnă, în primul rând, că – pe lângă incapacitatea de-a onora datoriile externe – nu s-ar mai fi putut plăti salariile și pensiile populației. Și, în acest context, Georgescu – cu pantalonii lui roșii – ar fi intrat la Cotroceni pe un cal alb, adus de o mulțime în delir, care ar fi proclamat “schimbarea” toatală. Lucid vorbind, n-ar fi fost nici o schimbare – decât eventual de alianțe ale țării (explicându-ni-se că gazul ieftin din Rusia e mai important decât “apartenența la Uniunea Europeană”) – ci ne-am fi adâncit în sărăcie și, cel mai probabil, în instabilitate. Se poate spune că aici s-ar fi văzut și binele din rău: lumea s-ar fi lămurit ce e cu Georgescu și cu partidele ce-l susțin, l-am fi zburat repede de unde se instalase și d-l Bolojan ar fi putut veni să facă – nestingherit de PSD – reformele necesare. Numai că acesta e un raționament ipotetic și contrafactual, de tipul “ce-ar fi fost dacă…” Nimic nu ne garantează că o persoană sau un partid (ori o uniune de partide) poate fi dată jos – mai ales dacă are sprijin extern – așa de ușor. Mai curând situația inversă e valabilă: s-ar fi menținut la putere prin succesive campanii de epurare (a „sorosiștilor”, a „useriștilor”, a „reziștilor”, a „lgtbiștilor”, a „trădătorilor” etc.) și printr-o continuă restrângere a drepturilor civice (pe model maghiar, georgian și rusesc). Așa că, atunci când a ajuns la Palatul Victoria, d-l Bolojan avea foarte puține opțiuni în față.

Dânsul a ales să onoreze obligațiile Guvernului în primul rând față de partenerii externi (dat fiind că fondurile europene și investițiile străine îi sunt absolut necesare economiei noastre) și, în al doilea rând, față de beneficiarii interni. Numai că acest lucru s-a făcut cu multiple „restructurări” – adică reduceri și tăieri. Când vine vorba de-a tăia de undeva, întotdeauna – întotdeauna și în chip obligatoriu – se începe cu cultura și educația. Și asta dintr-o rațiune simplă: aici tăierile nu au consecințe imediate și, ca atare, nu destabilizează Guvernul. Dacă se taie de la Investiții, se pierd bani deja antamați. Dacă se taie de la Sănătate, ferească Dumnezeu, se-ntâmplă o nenorocire – pe care media o expandează imediat – și se ajunge la tensiuni greu de gestionat. Dacă se taie de la structurile militarizate, niciodată nu se știe cine și unde complotează. Dacă sunt afectate fondurile – și privilegiile – oamenilor legii, totul poate fi blocat în justiție. Cu Cultura și cu Educația mai e un avantaj: acestea sunt structuri largi, cu mulți angajați, dispersați în teritoriu, și – ca atare – cu o coeziune mică. Magistrații sunt câteva mii, au un spirit de grup foarte legat (între altele, de privilegii) și, ca atare, răspund in corpore. Profesorii sunt mulți (sute de mii), pe diverse trepte și nivele care nu interacționează unele cu altele, privilegiile sunt distribuite doar la vârf (pentru maximum 10 % din personal), iar restul sunt total dependenți de salariu. Așa că, mai întâi, solidarizarea tuturor e – în realitate – imposibilă, apoi, menținerea „stării de asediu” pe care-o presupune o grevă generală e și ea (din cauza plăților obligatorii: chirie, cheltuieli etc.) imposibil, iar fragmentarea dăscălimii în diverse grupuri (învățământ primar, preuniversitar, universitar, grade și titluri etc.) poate destructura foarte ușor orice tentativă de acțiune comună. Mai e o problemă: spre deosebire de alte categorii socio-profesionale, acțiunea profesorilor – de a întrerupe procesul didactic – riscă să întoarcă împotriva lor societatea, dat fiind că părinții au nevoie să știe că odraslele le sunt în siguranță cât timp ei sunt la lucru (iar upper class-ul urban vrea să aibă garanția că progeniturile sale își păstrează – sau își cresc – status-ul social prin examenele de la finele ciclurilor de învățământ, care, ca atare, nu pot fi perturbate). În fine, învățământul e și sistemul cel mai bine controlat, nu doar direct, prin salarizare și reglementări, ci și indirect, prin sindicate (în general arondate PSD-ului) cu care, în linii mari, orice guvern poate trata. Problema d-lui Bolojan cu sindicatele din educație nu e / va fi aceea că acestea vorbesc în numele profesorilor oropsiți de tăieri, ci aceea că ele vor fi o formă de presiune a PSD-ului asupra dânsului. Cu atât mai eficientă, cu cât indirectă și mascată de scopuri nobile. Brutal spus, d-l Bolojan a tăiat de unde putea tăia.

Dar, mai e încă o perspectivă, care – probabil – ar fi contat pentru orice decident: nimeni nu poate contesta faptul că, în ultimele două decenii, veniturile din și investițiile în Educație au crescut constant. Nu în aceeași măsură ca veniturile judecătorilor și nici ca investițiile în Armată sau servicii. Dar au crescut. Și cu ce ne-am ales? Potrivit statisticilor, analfabetismul funcțional (măsurat de testele PISA) se păstrează constant – de douăzeci de ani! – în jurul a 40 % din populația școlară evaluată. La fel, rata abandonului școlar s-a păstrat – cu mici fluctuații – aproape constantă: am trecut, în același interval, de la 19 % la 17 % (deși doar Dumnezeu cunoaște cifrele adevărate!). Reperele de cunoaștere ale tinerilor și adolescenților sunt la cel mai jos nivel din ultimii 70 de ani, ceea ce – evident – favorizează ascensiunea teoriilor conspirației și succesul „influencerilor” de TikTok. Suportul pentru Călin Georgescu și pentru AUR e mai mare în rândul tinerelor generații decât în cel al celor vârstnice. Exceptând cele patru facultăți de bază – servicii militarizate, drept (cu perspectiva magistraturii), medicină (mai ales pentru export)  și diverse IT-uri – numărul absolvenților de facultate care lucrează „în domeniu” e, cel mai adesea, un procent cu o singură cifră din absolvenții învățământului universitar. Viața publică și exprimarea – de la media la stradă – se degradează constant, iar frecventarea spațiilor culturale (biblioteci, muzee, teatre) scade mereu. Din păcate, toate acestea sunt realități, iar creșterea salarizării cadrelor didactice și investițiile în infrastructura școlară (în general din fonduri europene) n-au fost în măsură nici măcar să încetinească aceste procese. Sigur, se poate argumenta că subfinanțarea la care le expun actualele măsuri nu va face decât să accentueze această degradare. Pe de altă parte, un indiferent ar putea spune că, la ora actuală, lucrurile sunt atât de jos încât – cu sau fără fonduri suplimentare – o redresare autentică nu e la orizontul probabilului.

Totuși, criza căreia prim-ministrul trebuie – imperativ – să-i răspundă ar fi putut să limiteze pe moment investițiile în Educație și Cercetare și să le supună unor măsuri de austeritate, dar, imediat ce vârful de obligații ar trece, lucrurile să revină la normal și să avem din nou o școală și un mediu de cercetare (măcar) „ca înainte”. Or, mă tem, așa ceva nu se va (mai) întâmpla. Și asta nu din cauza d-lui Bolojan, a Parlamentului sau a corupției din justiție, ci dintr-o rațiune mult mai cuprinzătoare, asupra căreia nici una din instanțele menționate (și nici o alta de la noi) nu are putere de decizie. Probabil că majorității dintre noi nu-i place acest lucru, însă omenirea e în război. Îl vedem, eruptiv, în Ucraina sau în Golful Persic, dar – latent – el e universal. Din momentul în care economia și tehnologiile s-au globalizat, singura problemă reală este cine va deține monopolul absolut al unei tehnologii sau al alteia și al fluxurilor economice ce le alimentează.

Asta vrea să spună două lucruri: mai înainte de toate că miza reală a tot ceea ce se întâmplă în politică, economie, administrație, cultură e una de ordinul monopolului: capacitatea de-a percepe dividente la scară planetară din concesionarea dreptului de folosință a unei tehnologii. E exact ceea ce au făcut – de decenii – Microsoft sau Apple cu gadget-urile și programele lor. În viitor vom avea firma care deține sateliții de geolocalizare și toată lumea va fi abonatul ei. Sau cea care va avea monopolul litografierii cipurilor pentru microprocesoare. Va fi una – de fiecare dată – la scară globală. Încă mai există o concurență în domeniu, dat fiind că (mega)state sunt implicate în acest proces și pot subvenționa costurile copierii / cercetării în domeniu. Dar, în curând, aceste costuri vor fi atât de fabuloase, încât vor fi prohibitive pentru oricine altcineva decât marea firmă. Deja se vorbește de investiții de sute de miliarde și de trilioane de dolari în „domeniile de vârf”. În ultimele două decenii am văzunt – în Statele Unite – giganți tehnologici ale căror venituri au ajuns astronomice (puțini fiind cei care pot spune de câte zerouri e vorba). Iar de câțiva ani s-au asociat și cu forța – de presiune (inclusiv militară) – a „celei mai mari puteri din lume”.

Al doilea lucru decisiv ține de faptul că, acum (și de-acum înainte), lucrurile cele mai importante se vor decide la nivelul tehnologiei. Tehnologia – prin medicație (genetică și imunologică) – e cea care va decide cât vom trăi, tot ea – prin diverse ramuri, inclusiv robotica – va hotărî cum vom trăi, grație mecanismelor de distribuire a informației – ce vom ști, și așa mai departe. Orice problemă umană sau socială va fi lecturată ca o problemă de „cum?”, care va fi descompusă în mici probleme concrete cărora li se pot asigna soluții tehnice, iar acestea toate vor fi recompuse algoritmic în mari structuri adaptabile individului sau contextului. Tot ce nu va intra în aceste scheme de „rezolvare” va fi trecut în domeniul activităților private, pe care fiecare le poate face de capul lui, după ce-și îndeplinește obligațiile sociale și fără a impieta asupra normelor vieții comune. Cercetarea adevărată va consta în perfecționarea și crearea de noi tehnologii, din ce în ce mai performante și mai adaptate necesităților sociale sau personale. Acolo o să fie adevăratele finanțări, cele de ordinul miliardelor – pentru startup-uri! – și a trilioanelor – pentru realizarea industrială a ceea ce produce inventica. Drept urmare, da, d-l Dimian (care a lucrat o vreme în America) are dreptate: singura cercetare care contează e cea care produce brevete tehnologice, imediat realizabile în industrie și creatoare de profituri (cu cât mai mari, cu atât mai bine).

Pentru țările care nu vor fi capabile de marea cursă tehnologică, cercetarea va însemna fie producerea de subansamble (pe modelul globalizării producerii de componente pentru mașini sau aparate electronice), fie dezvoltarea de proceduri de adaptare locală a unor tehnologii universale. Pentru noi ar fi bine să fim și la acest nivel. Căci, e limpede, vârful de lance al viitorului – inventica – va fi strict în economiile – continente participante la marea competiție și va fi protejat, pe lânșă sumele investite, de multiple bariere de securitate menite a-l feri de riscul spionajului științific. Poate câțiva fericiți din lumea noastră vor integra acel nivel, restul vor fi – în cel mai bun caz – ceea ce erau cândva maiștrii și subinginerii în raport cu inginerii. Ceea ce acum se predă în universitățile științifice – nu doar de la noi, ci din întreaga lume – va fi, în curând, un soi de preistorie a domeniului, de un nivel de generalitate incompatibil cu cercetarea domenială. Ca atare, dacă se va mai preda, va fi strict din rațiuni didactice. Deși nu e clar dacă adâncirea prăpastiei dintre știința de școală și cea de cercetare va mai presupune învățarea – și respectiv predarea – celei dintâi. S-ar putea ca și școala (și pe urmele ei facultatea) să se ocupe mai curând cu formatarea, customizarea și folosirea contextuală a informațiilor puse la dispoziție de tehnologie decât cu învățarea unor principii generice, al căror rost e mai curând presupus decât evident. Asta înseamnă că, redusă la tehnologie, știința va fi – de acum înainte – nu atât o structură rațională (adică inteligibilă), cât mai curând una operațională (adică bună de întrebuințare și aducătoare de profit).

Și cu asta ne întoarcem încă odată la Donald Trump, care nu e doar exponentul acestei agresivități coloniale – la scară totală – ce vrea (ca nu atât țara lui, cât mediul de magnați în care se regăsește) să aibă monopolul global al tehnologiilor viitorului, ci e și reprezentantul acelei (mari) părți a populației americane ce acceptă funcția operațională a științei, dar îi contestă dimensiunea explicativă. Orice „prinț al petrolului” texan lasă la îndemâna inginerilor de foraj folosirea elementelor de micropaleontologie pentru localizarea și determinarea pungilor de petrol și de gaz, dar majoritatea acestor „prinți” – mă refer la cei fundamentaliști – nu acceptă logica evoluționistă ce stă la baza paleontologiei ca atare. Folosesc date și elemente pe care această știință le oferă, pentru că sunt utile contextual, însă resping presupozițiile ce stau la baza ei, ca fiind metafizice sau scientiste. Exact așa cum un utilizator adictiv – sau, de ce nu?, un influencer – al telefonului mobil poate foarte bine considera că pământul e plat. Sau un cetățean al unei țări dezvoltate, ce beneficiază de toate avantajele democrației, poate clama faptul că se simte persecutat ca în Germania nazistă sau în Rusia sovietică.

Va trebui să acceptăm că nu există, pentru toți oamenii, o legătură directă între faptul de a folosi o tehnologie și cadrul de înțelegere al funcționării ei. Mai mult, cu cât tehnologia devine mai „performantă”, adică mai sofisticată (integrând tot mai multe componente și procese), mai miniaturizată (până la scară moleculară sau chiar atomică), mai bazată pe procese fizice și chimice contraintuitive (și, implicit, dependentă de matematici abstracte), prăpastia dintre instrumentul din mână și înțelegerea funcționării lui crește abisal. Așa că n-ar trebui să fim surprinși ca, în viitor, să avem pe de-o parte tehnologii care vor ridiculiza ceea ce avem acum, pe de alta credințe care, din punctul de vedere al unui om de azi, ar fi cu desăvârșire ridicole.

Lumea noastră intelectuală a fost dintotdeauna fascinată de mediul universitar american. Unul în care cercetarea era cu adevărat finanțată (la cote pe care le invidia și Europa Occidentală), libertatea academică era deplină (cercetătorii putându-se concentra pe lucrurile care-i interesau, fără tracasări contextuale), iar mecanismul de advertising transforma descoperirile de laborator în succese planetare. Numai că, dincolo de acest glamour, atent întreținut (pentru a atrage studenți și – mai ales – subvenții) e „cealaltă Americă”, majoritară, antiintelectuală și celebrând o formă de darwinism social. Toți oamenii sunt egali și cei mai întreprinzători dintre ei reușesc; ei sunt „aleșii” cărora Dumnezeu (sau destinul) le-a încredințat conducerea celorlalți. O idee e bună, dacă e utilă, altfel spus, dacă transpusă în practică aduce profit. Ideile care nu aduc profit, oricât ar fi ele de frumoase, sunt inutile. Să fim serioși: Andrew Carnegie nu a construit Carnegie Hall pentru a celebra muzica, ci pentru a-și manifesta în comunitate puterea economică și socială. La fel Rockefeller cu Universitatea din Chicago. Știința, arta, orice are valoare dacă – cât mai devreme – poate fi transformată în cash value. Altminteri e doar subiect de conversație pentru cucoane cu pretenții pe la dineurile magnaților. Poate că pe vremea când erau inteligibile (și știința, și arta) ar fi putut atrage și niște simpatii îm mediul high class-ului „luminat” american. Astăzi – când sunt mai abstruse decât subtilitățile teologice ale Evului mediu – mă îndoiesc că o mai pot face. Pot doar să stârnească spaime (apocaliptice), așa cum o vedem la tehnomiliardarii care deplasează „frontiera cunoașterii”.

Mai e încă ceva care trebuie luat în calcul: tehnologia – sub orice formă s-ar prezenta – e tehnică de război. Nu doar la modul efectiv, pe câmpurile de luptă (unde evoluează spectaculos nu de la o zi la alta, ci de la o oră la alta), ci – în egală măsură – în războiul permanent al economiilor – continente. În ciuda a ceea ce ne-ar place să credem, noi nu mai cunoaștem pacea, nici măcar atunci când armele tac. Războaiele economice nu încetează niciodată. Iar motorul lor e saltul tehnologic, disrupția care le permite unora să obțină – pe moment și parcelar – monopolul într-un domeniu, care e imediat contestat de alții. De aceea, presiunea pusă pe tehnologii e tot mai mare: ele trebuie să producă salturi (inovație) permanent. Noi vorbim mereu de „adaptabilitate”, dar nu suntem deloc atenți la ceea ce solicită adaptabilitatea: schimbarea radicală și continuă a lumii sub presiunea tehnologiilor. În curând, tehnologiile se vor schimba mai rapid decât ne putem noi adapta la ele. Deja termenul în uz este „reziliență”. Aceasta nu mai are nici măcar dimensiunea neutră a adaptării; e mai curând tentativa – aproape disperată – de a supraviețui, oricum, urgiei la care ne supune accelerarea schimbării.

Și atunci, ce să mai facem cu cercetarea în domeniul umanioarelor? Ea e fie vestigială – păstrăm (în speranța de-a transmite mai departe) o moștenire, în vreme ce salturile tehnologice dezmoștenesc tinerele generații tot mai spectaculos; fie post-factum – aflăm și noi ce-a mai făcut tehnologia și încercăm „să ne adaptăm” (în vederea „rezilienței”) la realizările ei. Acum, evident, totul e cu AI-ul: cum ne programăm vacanțele, cum ne ținem orele, cum scriem, cum scăpăm de sarcini repetitive și de oameni inutili. Nu m-ar mira să ajungă și dronele pe listă: cum ne programăm vacanțele cu dronele, cum învățăm cu dronele, căci cum scăpăm de oameni inutili cu dronele e evident din ce se-ntâmplă în lume. Numai că uităm un lucru banal: până ce noi le explicăm tinerilor cum e cu „impactul” acestor tehnologii, vor apare altele, pe care – la fel de prolific și de inutil – le vom comenta. Dezvoltarea tehnologiilor nu ține cont, în nici un fel, de comentariile pe care umaniștii le fac pe marginea lor. Cultura umanistă pare a-și fi pierdut busola cândva la finele anilor ’60 când, pe de o parte, cunoașterea clasică s-a excentrat, ocupându-se de un miriad de teme, una mai irelevantă decât alta; pe de alta, vechiul antiintelectualism american a triumfat sub forma postmodernismului: totul e narațiune, toate narațiunile sunt concurențiale (nu există „mari narațiuni”, sau – dacă există – sunt criticabile) și toate narațiunile se descomnpun în „micronarațiuni” care, în fapt, sunt monologurile victimare ale unor indivizi sau mici grupuri care vociferează pentru a-și valoriza drepturile.

Aici suntem la ora actuală: toată lumea încearcă să-și afirme „dreptul la recunoaștere”, invocând vechimea domeniului, tradiția lui, marile nume care l-au consacrat, utilitatea lui, beneficiile pe care le aduce (mai ales comunității), succesele care i-ar putea încununa existența etc. Numai că, în epoca cursei tehnologice, acestea sunt argumente slabe. Nu pentru că nu ar fi consistente, ci pentru că sunt în afara jocului adevărat. Vreme de un secol, gânditorii americani au dezvoltat așa numita „filosofie analitică”, a cărei miză era aceea de a curăța limbajul de toate reziduurile lui de prejudecăți, de subiectivitate și de ambiguitate, pentru a-l face la fel de clar și de universal ca matematica și ca muzica. Cine citește scrierile corifeilor domeniului nu poate să nu fie impresionat de realizările lor. Și totuși, în țara filosofiei analitice, Donald Trump câștigă – cu un succes nebun – toate alegerile la care participă. În fața verbiajului președintelui american, toată filosofia analitică e blocată, dat fiind că – din punctul ei de vedere – așa ceva nu există. Nu numai că există, ci și face istorie. Filosofia analitică e asemeni Liniei Maginot: perfectă în structura ei, dar total disfuncțională dacă e ocolită. Același lucru se poate spune despre orice alt domeniu al umanioarelor: e frumos, dar nu produce cash value (și nici succes la alegeri). Și, într-o lume în care profitul trebuie să sară de la sute de milioane la trilioane în termen scurt, e inutil.

Morala poveștii e aceea că cercetarea se va concentra tot mai mult (prin investiții de sume ireale) în domeniile – conexe Armatei, cel puțin la început – de la care se așteaptă saltul tehnologic. La noi, mult mai modest, pe adaptarea la piața noastră a ceea ce produc alții. Domeniile umane (sau chiar fundamentele științelor) – ceea ce pe vremuri se numea „cultură” – nu vor dispărea, dar vor fi tot mai marginalizate. Neaducând profit direct în economie, neparticipând la „competiția mondială” a momentului, vor fi împinse către privatizare. Adică, faptul de-a te ocupa de așa ceva e nobil și demn de admirație, cu condiția să ți-o poți permite pe spezele tale (și ale familiei). La scara instituțiilor academice (care vor rămâne) se va trăi din proiecte și granturi, de la care nimeni nu așteaptă nici o realizare. Pentru că miza e în altă parte. Acolo unde se aude, tot mai strident, răgetul măgarului: IA! IA! IA! Și văicăreala omului: AI! AI! AI!

Articol publicat şi în Contributors.