Ego. Proză

Cu exact douăzeci de ani în urmă, în 2004, Editura Polirom lansa o colecție care s-a impus, cu vremea, drept principalul vehicul al prozei românești contemporane – cu un accent pe condeieri tineri și necunoscuți. Așa au ieșit la rampă o serie de autori care, în momentul de față, sunt certitudini ale literaturii române. Multe promisiuni s-au stins înainte de a-și lua zborul, dar important e că o editură a riscat să tipărească un gen de literatură ce nu promitea, în niciun caz, să-i îmbogățească pe patroni. Scriam atunci că diferența majoră dintre o editură și o tiparniță constă în existența unui program editorial limpede și în inspirația de a propune nume noi. În toți acești ani, Polirom a făcut-o cu strălucire, asigurându-și un loc de frunte în galeria marilor edituri românești din toate timpurile.

 

Exemplul a fost molipsitor – dar nu într-atât încât rafturile librăriilor să geamă de romanele și povestirile prozatorilor români. A contat și relativa penurie de talente – trebuie să acceptăm acest lucru –, dar și riscul financiar presupus de o astfel de aventură. În plus, trebuie să ai o vocație a binelui și o generozitate serios nutrită de speranță pentru a nu te descuraja în fața adversităților: lipsa de apetență a librarilor, neîncrederea cititorilor, obtuzitatea criticilor literari și, adeseori, nerăbdarea autorilor. Pentru a învinge o astfel de avalanșă de impedimente trebuie să ai o rezistență la stres, o capacitate de a-ți învinge frustrările, de a-ți domoli ispitele să lași totul baltă și de a te ocupa exclusiv de cărți care aduc profit și de a-ți depăși depresiile ieșite din comun. Marele editor Silviu Lupescu și echipa sa dau impresia că ar fi fost hărăziți din plin cu aceste însușiri.

Ego. Proză este o ctitorie spectaculoasă în interiorul unei mari ctitorii, care este Editura Polirom. Colecția pare să-și ducă, de mai multă vreme, propria viață. Altfel spus, a devenit, în peisajul literaturii române, un loc de întâlnire al celor mai diverse tendințe din sfera prozei. Deloc doctrinară, seria a fost de la bun început una inclusivă, vizând diversitatea stilurilor, a tonurilor și a temelor literare. Nu e vorba, cum s-ar putea crede din titulatura colecției, de lucrări intimiste, de jurnale, memorii ori scrieri din sfera confesivului (deși au existat, de-a lungul anilor, și astfel de titluri), ci de o gamă largă de genuri, de la studii sociale (și chiar sociologice) la proză psihologică, la lucrări experimentaliste și la scrieri care subîntind coarda postmodernismului târziu, care nu roșește în fața îndrăznelilor de limbaj și a explorării intimității personajelor ce ilustrează diversitatea de gen a lumii contemporane.

Bine ancorate în contemporaneitate, multe din cărțile colecției reflectă complexitatea și contradicțiile din inima unei societăți nefixate în cadre precise ori măcar predictibile. Istoria și tranziția post-comunistă sunt prezențe frecvente, „eroi dilematici“ într-un spectacol de anvergură, dând naștere la mitologii și trăind pe seama unor mituri generate de o realitate nouă și surprinzătoare. În felul acesta, Ego. Proză a devenit și o agoră de dezbatere, propunând teme (grave ori îndrăznețe) și generând reacții ce n-au ocolit, uneori, polemica și conflictul. Editorii au mizat pe potențialul colecției de a provoca replici, astfel încât lansările de cărți au fost adeseori marcate și de confruntări de viziuni și contestații acerbe. Toate acestea i-au întărit statutul și i-a creat o individualitate pe care acum, douăzeci de ani, trei sute de titluri și peste o jumătate de milion de exemplare mai târziu au transformat-o în renume.

Nu trebuie omise (pentru că ne aflăm într-un sezon al premiilor literare) numeroasele distincții de care s-au bucurat autorii publicați în cadrul seriei. În realitate, avem de-a face cu două subdiviziuni, marcate de o titulatură comună: Ego și Proză. Acest lucru a permis editurii să acopere întreaga arie a ficțiunii literare practicate astăzi în România. Debutanți și autori consacrați, tineri și bătrâni, stele care au strălucit cât flacăra unui chibrit și celebrități durabile au contribuit, fiecare în felul său, la profilul inconfundabil al colecției. Ego. Proză nu garantează neapărat gloria, dar garantează că un manuscris ajuns în editură va trece printr-un proces aproape alchimic, la capătul căruia redactorii de carte, corectorii, supervizorii oferă un produs de un profesionalism indiscutabil. Deși se știe cât e de greu să găsești în clipa de față redactori de carte de înalt nivel, Poliromul pare un izvor nesecat de talente și în această direcție.

Revista „Suplimentul de cultură” a avut buna inspirație de a dedica mai multe pagini acestui veritabil eveniment cultural. Dar noi nu celebrăm aici longevitatea, ci calitatea și efortul constant de a propune cărți menite să sporească patrimoniul cultural (lăsat, altminteri, în paragină de hoardele de funcționari plătiți tocmai pentru a-l ocroti, pune în valoare și dezvolta). Nu doar pe cel național, ci și pe cel internațional – de vreme ce mulți dintre autorii apăruți în Ego. Proză figurează deja în portofoliile unor edituri de prestigiu din străinătate. Silviu Lupescu, inițiatorul și protectorul colecției, reamintește intemperiile, nu puține și nu lipsite de potențial distructiv, care au amenințat de-a lungul anilor proiectul. Directorul general al editurii rămâne același personaj lucid – un sceptic subminat de propriul lui optimism și entuziasm. În viziunea lui, situația se prezintă în felul următor:

„A fost (și e nevoie) de referenți care să sprijine o selecție (cât se poate de) riguroasă, fără a fi contaminați de meteahna «e de-al nostru», a grupărilor (destul de numeroase) din lumea literară. E nevoie de promovare asiduă, consumatoare de timp, personal și fonduri… Măcar din acest punct de vedere, debutând colecția cu o echipă de mai mulți autori simultan, cred că am avut în campania «Votează literatura tânără!» un model de manual în ce privește promovarea, care a atras atenția, a ajuns la publicul-țintă (pe atunci social-media fiind într-un stadiu incipient) și a făcut ca numeroși critici literari și nu puține publicații să sprijine lansarea într-un mod, aș spune, spectaculos. O campanie cu impact.

Nu pot să închei fără să-i amintesc pe cei care au contribuit și contribuie să aibă un aport substanțial la succesul colecției. Sunt toți cei care au sprijinit cu idei și au pus umărul la lansarea colecției și la conturarea profilului ei. Sunt cei care au susținut editura ca să continue pe acest drum. Sunt redactorii. Sunt artiștii «copertași». Sunt cei care au promovat și promovează colecția, fie și din postura de cititori. Sunt criticii literari care recenzează noile apariții și cărora le mulțumesc și aici. Îmi pare rău că nu-i pot aminti pe toți. Însă – în numele editurii și al meu – îi asigur de recunoștința noastră sinceră.

Dar mai ales sunt autorii, cei care ne-au în credințat manu scri sele lor și care o vor face și în viitor în speranța că, prin EGO, odată manuscrisul devenit carte și ajuns ca atare pe rafturile unei librării, vor avea ceva impor tant de spus. Mai ales lor trebuie să le mulțumesc. Nu știu dacă EGO poate fi considerată o rețetă de succes pentru o carieră de scriitor (să o numim așa). Dar important e că ea există și că e nevoie de ea”.

Relevante sunt și cuvintele celui care are responsabilitatea efectivă a apariției volumelor din Ego. Proză, Lucian Dan Teodorovici: „Poate că cea mai importantă senzație proprie cu privire la rolul colecției în cele două decenii de existență este aceasta: cred că Ego. Proză a contribuit serios la crearea a măcar două generații de scriitori până acum și a îmbogățit literatura română prin diversitatea stilistică pe care a căutat-o și încurajat-o, prin diversitatea de abordare a literaturii în textele publicate. Mai clar spus: Ego. Proză nu și-a propus să creeze o școală literară, un curent, nu a promovat un anumit mod de a scrie, anumite tematici. Colecția a fost întotdeauna un proiect editorial, nu unul literar. Iar din punctul meu de vedere acesta e un mare merit al ei. Fără o asemenea abordare deschisă, nu cred că s-ar fi impus, cel puțin nu la cotele de astăzi.”

În fine, Florin Lăzărescu, prozator al cărui nume e direct legat de existența acestei întreprinderi de succes, adaugă nuanțele necesare pentru a înțelege în toată complexitatea sa un fenomen demn de admirație:

„În primul rând, colecția a adus normalitatea, firescul existenței pe piața de carte a unei literaturi contemporane autohtone. Până în 2004, tinerii autori români nu doar că nu erau publicați de marile edituri din România, dar nici măcar nu prea găseau edituri de buzunar care să-i publice. Și, în rarele cazuri când un tânăr reușea să scoată o carte, nici vorbă să se bucure de o promovare decentă. Un efect important al colecției Polirom a fost cel de model pentru celelalte edituri mari din România. În scurt timp, s-a ajuns chiar la un soi de bătaie între edituri pentru a descoperi noi autori români. Una peste alta, de la Ego. Proză încoace e suficient să scrii o carte bună și ai șansa de a fi publicat la o mare editură din România, indiferent cum te numești și de unde vii”.

La mulți ani, Ego. Proză! Felicitări celor care, în ciuda vânturilor neprielnice care au lovit și continuă să lovească proza românească, se încăpățânează să rămână la suprafață, scrutând cu ochi ageri orizontul!

 

Articol publicat şi în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.